Performanta la superlativ pentru suceveanul Ovidiu Jelea

Nici nu a început bine anul și atenția pe Facebook mi-a fost atrasă de Ovidiu Jelea, care le este cunoscut cititorilor ”Crai Nou” de când am scris despre expedițiile făcute pe timp de iarnă pe vârfurile Mont Blanc (4810m) și Elbrus (5862m), kata
ori când și-a lansat proiectul video Vagabond, premiat de Nikon, sau când a devenit instructor certificat BMW la celebra BMW Instructor Academy din Maisach Germania, ori cu numeroasele ocazii când echipa de sportivi antrenată de el câștiga medalie după medalie în competițiile de Karate.

Advertisements

Încă din primele zile ale anului, Ovidiu a început să publice un album cu fotografii superbe din Italia, Tarvisio, culminând cu momentul în care a început să posteze scurte texte și fotografii cu cei mai buni sportivi ai lui, cărora multiplul Campion Mondial și European WKF Luca Valdesi le lega centura neagră în locul celei maro.

L-am sunat ca să aflu despre ce este vorba și așa am aflat că la începutul anului 2016, șase dintre sportivii lui au devenit centuri negre în urma examinării cu celebrul Luca Valdesi și cu tatăl și antrenorul lui, Andrea Valdesi. Cei șase sportivi erau deja multipli Campioni Naționali în toate cele trei probe din Karate (Kata, Kumite și Kata echipe) în sistem WKF, ceea ce este o performanță deosebită, având în vedere că majorittea sportivilor participă doar la o probă și că sistemul WKF este unul foarte dificil, fiind singurul recunoscut de Comitetul Olimpic, versiune de Karate care va fi probabil prezentă la Jocurile Olimpice din 2020.

Sportivii sunt Petru Comănescu, Daniel Santioneanu, Konrad Gyorfi, Andreea Gună, Alexandra Ioniță și Katinka Gyorfi, dar mai bine să vedem ce a scris Ovidiu despre fiecare.

PETRU

A fost odată ca niciodată un puștan blond cu ochi verzi pe care părinții l-au adus la Karate la trei ani și jumătate. M-am prins repede că singura soluție să mă înțeleg cu el era să îl las uneori să coloreze cu creioanele în cartea lui de colorat, la antrenamente, în timp ce restul copiilor se antrenau de zor: dacă încercam să îi spun să participe la antrenamente fără să îi las pauzele lui de colorat se oftica și mă mușca. Mă mușca tare, cât de tare putea și după antrenament copiii fugeau la mama lui și îi spuneau:

– Doamna ”mama-lui-Petru”, Petru iar l-a mușcat pe Sensei.

Și doamna ”mama-lui-Petru” se înroșea de rușine în timp ce eu mă distram și îi arătam pe mână urmele mușcăturilor lui Petru, spunându-i că nu e nicio problemă, că îmi place de el. ”Cu cât mai combativ, cu atât mai bine” îi ziceam, fără să ca ea să știe ce făceam la antrenamente când Petru, supărat că îl întrerup din activitatea lui preferată, își arăta colții:
– Degeaba mă muști cu dințișorii tăi mici și ineficienți de hamster, pentru că nu mă doare, doar mă gâdili și mă faci să râd. Singura cale ca să mă oftici e să fii mai bun ca mine la Karate, dar știu că te gândești că nu poți și de asta muști, ca un șoricel turbat cu dinți de lapte.

Și Petru mușca și mai tare, scuturând din cap ca un pui de pit-bull, ofticat că râd de el, apoi pleca în colțul lui, bosumflat, încercând să își înece amarul în cartea de colorat. Urma o perioadă în care amândoi trăgeam cu coada ochiului: eu la ceea ce făcea el și el la ceea ce făceam eu. Dacă privirile ni se intersectau ne prefăceam că e o întâmplare și că nu ne pasă unuia de celălalt.

În timp am reușit să îi câștig încrederea și asta a fost o victorie reală. Pentru ca Petru să aibă încredere în tine trebuie să fii corect, altfel te va așeza în ierahia lui pe o treaptă inferioară și de acolo e aproape imposibil să mai revii. Așa că am fost corect cu el, asta însemnând și faptul că nu l-am menajat deloc: de fiecare dată când aveam un motiv să mă amuz pe seama lui o făceam, declanșând tornada mândriei lui imense. Și de fiecare dată ne luptam, în timp ce îi explicam exact cum îl păcălesc, care este punctul lui vulnerabil și ce are de făcut ca să fie mai bun. A fost întotdeauna o luptă între noi și întotdeauna mi-a plăcut asta, pentru că niciodată nu era la fel.

Cu Petru am învățat cum să conduc fără constrângere și autoritate, în fața cărora se așeza întotdeauna în poziție combativă. Soluția cu el era să îi dovedesc că varianta aleasă de mine are șansele cele mai mari de succes, să îi arăt că îi expun punctele slabe tocmai ca să fie conștient de ele și să îl las să decidă singur.

Apoi Petru începea un proces meticulos de reconstrucție personală. Era atunci și este și acum fascinant să îl observi cu câtă pasiune și perseverență se concentrează asupra unui lucru pe care și-l propune, până când reușește să obțină ce își dorește. Este fascinant pentru că nu este un lucru comun, nu toți oamenii au această ablitate de a se autoconstrui și automotiva, doar adevărații campioni. Adevărații campioni se construiesc din interior, nu din exterior și dacă te uiți la Petru vezi asta în fiecare moment, simți că parcă în corpul acela mic de copil e ascuns un spirit prea mare pentru el.

ALEXANDRA
A fost odata ca niciodată o fetiță ambițioasă care a venit la Karate pe la cinci ani, Alexandra. Nu conta care era provocarea, nu conta cine erau concurenții, ea voia întotdeauna să fie cea mai bună. Dacă echipa din care făcea parte urma să câștige, ea voia să conducă echipa, dacă toți cei din echipă urmau să obțină premiul întâi, ea voia să se știe că e cea mai bună dintre cei cu medalie de aur. Acolo unde competiția se încheia pentru majoritatea, ea găsea o nouă provocare. Dacă era cea mai bună dintre fete, asta însemna pentru ea că trebuie să devină mai bună decât băieții. Și găsea întotdeauna o cale să obțină ce își dorea.
În scurt timp a schimbat gașca, fetele erau prea copilăroase pentru ea. O mai surprindeam vorbind doar cu fetele mai mari, care erau interesante fiindcă știau lucruri pe care ea nu le aflase încă. În rest, Alexandra își petrecea timpul în gașca băieților. Uneori se oftica pe ei fiindcă nu jucau fotbal la nivelul la care juca ea.
”Trebuie să câștig” puteam citi pe fața ei de fiecare dată când lansam o nouă provocare. Uneori provocarea era să mă ajute să predau ceva începătorilor. Atunci își dorea să fie prima care alege un ucenic, pentru că știa foarte bine care era ucenicul care urma să învețe cel mai rapid, deci cel alături de care urma să câștige întrecerea ”cine învață cel mai repede”, chiar dacă la respectiva întrecere participa doar ea.
Își dorea întotdeauna să fie cea mai bună și să îi aibă alături pe cei mai buni, iar modul în care își arăta dezamăgirea, chiar și printr-o microexpresie a feței, atunci când lucrurile nu puteau fi așa cum voia ea era atât de direct încât am fost nevoit să o protejez. Niciun copil de la sală nu a generat atâta opoziție din partea echipei ca Alexandra, ea este de fapt și singurul sportiv în legătură cu care am fost perceput uneori ca având o abordare preferențială. Felul ei de a fi, competitiv și direct, părea uneori aproape brutal, mai ales când era însoțit de fapte: Alexandra câștiga concurs după concurs, cu o precizie ieșită din comun. Așa le dovedea celorlalți de ce își dorește să fie cea mai bună și să îi aibă alături pe cei mai buni: pentru că merita asta și o știa. Uneori, după victorie, arăta printr-un zâmbet lumii că a câștigat și acela era momentul în care trebuia să fiu lângă ea, ca să o feresc de efectul zâmbetului ei asupra lumii cu care se lupta în mintea ei.
În timp membrii echipei au înțeles că, ceea ce ei poate percepeau ca fiind aroganță din partea ei, era de fapt o trăsătură a unui caracter puternic, au învățat să nu se mai simtă vulnerabili în fața acestei trăsături, iar Alexandra și-a atras alături de ea cele mai tari caractere din echipă, dovedind că e capabilă de un lucru cu adevărat rar, o trăsătură comună doar oamenilor de succces: capacitatea de a simți admirație și nu invidie în fața victoriilor altora. Când ceilalți au înțeles că drumul cel mai eficace spre o prietenie cu Alexandra este să o provoace fiind din ce în ce mai performanți, să o facă să simtă că alături de ei se dezvoltă, dinamica echipei s-a orientat imediat în direcția pozitivă.

DANIEL
A fost odată ca niciodată un puștan, Daniel, care când a venit la Karate, avea o mutriță de arici. Am mai scris despre el, am mai povestit cum a vomitat de emoție înaintea primului lui Campionat Național, la care a reușit apoi să câștige prima lui medalie de aur, despre cum plângea pe peron, înainte de deplasările la stagii, pentru că îi era imposibil să se despartă de părinți, despre cum mă provoca mereu la antrenamente, încercând să fie mai bun, mai rapid decât mine, despre cum a reușit să câștige într-un singur an cinci titluri naționale în două versiuni de Karate și de două ori premiul pentru cel mai tehnic sportiv al competiției, învingând toți adversarii din acel an la zero, fără ca vreunul să reușească vreun punct împotriva lui.
Nu a fost ușor, chiar dacă, Daniel are un caracter curajos și îi place să își asume riscuri. A întâlnit, de-a lungul timpului, numeroase obstacole, pe care le-a abordat întotdeauna ca pe niște provocări. Deși este foarte talentat au existat și există încă mai multe elemente care constituie, tehnic, un dezavantaj pentru el, cu alte cuvinte trebuie să depună mai mult efort decât alți sportivi pentru a ajunge la aceleași rezultate. A învățat însă să transforme asta într-un avantaj psihologic. Acolo unde alții caută alt drum, el a învățat să persevereze, acolo unde alții se întreabă ce ar putea pierde, el se gândește la ce ar putea câștiga. Unul dintre motivele pentru care a devenit un model pentru colegii lui este faptul că nu ezită atunci când trebuie trecut la acțiune, iar echipa îl percepe ca pe un lider: el e deja pe drum atunci când alții încă se întreabă în ce direcție să o apuce
Un puștan emoțional și ambițios care adoră provocările, așa este Daniel și astăzi deși prima impresie pe care o lasă este de duritate și răceală.

ANDREEA
A fost odată ca niciodată o puștoaică blondă cu ochi albaștri și pistrui, Andreea. La fel ca și colegii de echipă, ea a reușit să devină Campioană Națională de mai multe ori, adăugând medaliilor de aur naționale din Karate și un titlu de Campioană Națională la atletism. Drumul ei a fost însă destul de diferit de cel al colegilor, ea a trebuit să străbată mai întâi valea întunecată a eșecurilor și dezamăgirilor. A pierdut, la limită, multe medalii, chiar la începutul carierei, iar faptul că sportivii din echipa sa reușeau să câștige nu prea o încuraja, dimpotrivă. Andreea a trecut, de mică, prin experiența dură de a-și dori ceva foarte tare și a simți că nu este suficient de pregătită să obțină ce își dorea. Doar că, în cazul unui copil, limita dintre ”insuficient de pregătit” și ”insuficient de bun” nu este foarte clar delimitată și, până când el nu are confirmarea capacității lui, va avea tendința să fie pragmatic: nu va vorbi despre victorie atât timp cât experiența lui înseamnă eșec, cum fac des adulții. Deseori, se va subaprecia.
Au fost la Karate, de-a lungul timpului, mulți copii care au renunțat, de multe ori influențați de părinți, ori cu aprobarea lor, uneori după prima înfrângere. Din fericire pentru Andreea, ea a fost susținută să persevereze, până când a reușit să învingă, moment în care faptul că a trecut prin experiența dezamăgirilor și a lipsei de încredere în sine a devenit un avantaj. Frica de eșec există acolo, în sufletul fiecăruia, să cunoști însă victoria după ce te lupți o perioadă îndelungată cu frica te face mai conștient de propria persoană. Andreea știe azi nu doar că poate învinge dar și că poate depăși o înfrângere.
Dincolo de luptele interioare, de eșecuri și victorii, un lucru nelipsit din amintirile despre Andreea sunt lacrimile. Lacrimi mari, care curgeau din ochii ei albaștri, al căror alb era în acele momente presărat de vinișoare roșii, șiroaie de lacrimi care alunecau pe obraji și se amestecau cu pistruii. Când Andreea nu plângea, zâmbea și era plină de căldură, una dintre cele mai joviale și altruiste sportive de la sală.
KATINKA
Tricouri roz cu pisicuțe pufoase cu fundițe. Codițe împletite în stil hippie. Căciulițe moțate cu paiete strălucitoare. Bluzițe cu paiete și ștrasuri. Pantaloni cu paiete, ștrasuri și imprimeuri cu inimioare. Teniși cu paiete sclipicioase. Când o vezi pe Katinka în kimono-ul clasic de Karate aproape că îți vine să pariezi că are desenată undeva, la interior, o pisicuță roz înconjurată de inimioare.
Așa a venit Katinka la Karate, strălucitoare și plină de veselie. Mai mică decât colegele ei de echipă, Andreea și Alexandra, cu mult mai puțină experiență, intrarea ei în echipă a fost cu lacrimi. Colegele i-au arătat rapid că nu oricine poate face parte din echipa lor și i-au arătat asta prin calea dură. Uneori se plângeau de ea că e neserioasă. Pentru mine era amuzant să ascult un copil spunându-mi despre altul că e prea copilăros ca să facă echipă cu el. Într-un fel, aveau dreptate, atitudinea Katinkăi exprima orice altceva în afară de seriozitate.
Totuși, dintre toate abordările pe care le-am observat de-a lungul timpului la copii, aceasta mi s-a părut cea mai naturală. Acolo unde pentru alții e vorba de o cursă, pentru Katinka e un joc, când alții se încrâncenează, ea se distrează, când alții planifică, ea savurează momentul. ”Orice poate fi obținut dacă nu e luat prea în serios” pare a fi atitudinea ei și e o atitudine care îi aduce succesul. Cumva, Katinka reușește să obțină ce își dorește într-un fel despre care ai fi tentat să spui ”mai ușor decât alții” sau ”pe calea cea mai ușoară”, însă asta e doar o impresie superficială, lucrurile sunt la fel de dificile pentru ea ca și pentru ceilalți, doar că ea nu se stresează inutil. De exemplu, când Katinka a venit la sală, Alexandra, colega ei, era maestra în ceea ce privește șpagatul și în general tehnicile de lovire cu piciorul. Cumva, fără ca nimeni să remarce, Katinka și-a depășit toți colegii și acum e în competiție directă cu Alexandra. Și acesta nu e singurul exemplu. Katinkăi îi place să iasă în evidență și știe foarte bine că nu poate face asta decât fiind foarte bună.
Au fost și multe momente dificile, multe înfrângeri, există și pentru ea obstacole, chiar eu am fost unul dintre cei care i-a ridicat, intenționat, ziduri în față ca să o testez, să văd ce reușește să o frângă și cum își revine. Și de fiecare dată Katinka a trecut peste ele cu aceeași relaxare, dându-mi impresia că, în situații în care majoritatea se duc acasă și se ascund sub plapumă împovărați de griji, ea ascultă muzică și dansează, gândindu-se cum va trece peste piedici. Am testat și ce se întâmplă dacă o ajut să obțină mai ușor decât alții anumite recompense, iar faptul că asta a motivat-o în loc să o facă mai puțin interesată mi-a confirmat ceea ce credeam despre atitudinea ei.
”Viața ca un uriaș teren de joacă”, așa se văd lucrurile prin ochii Katinkăi. Cu siguranță unii sunt de acord, alții nu. Personal sunt convins că această fetiță blondă deține ingredientele atitudinii corecte. M-am întrebat întotdeauna dacă sportul de performanță, cu provocările și responsabilitățile lui, nu fură din naturalețea copilăriei și mă bucur că echipa o are alături pe Katinka, pentru că e greu să găsești pe cineva mai relaxat și mai natural ca ea.
KONRAD
Dacă discrețea, politețea și eleganța sunt ingredientele unui gentleman, atunci Konrad este ungentleman perfect. Adăugați la asta faptul că poate dovedi oricând că e cel puțin la fel de bun ca oricare dintre cei mai buni sportivi din echipă, fără să se certe, fără să argumenteze, fără să vorbească prea mult despre asta și veți înțelege de ce Konrad este cel mai simpatizat de către fete dintre toți băieții de la sală. Totuși, pentru că nu am omis adevărul despre niciunul dintre colegii lui, expunându-le nu doar calitățile ci și punctele vulnerabile, o să amintesc că se mai întâmplă și acum să fiu nevoit să aplic cu el tehnici psihologice extreme, cum ar fi să îl anunț că, dacă nu dă totul în competiții, anxietatea se poate rezolva cu o înțepătură. Ultima dată când am negociat cu medicul să îi facă o injecție, Konrad a trecut direct de la starea ”mi-e rău, îmi vine să vomit” la o medalie de aur la Campionatul Național, în proba de Kumite, reușind să învingă un adversar redutabil. Se citea pe fața lui faptul că e gata să se lupte cu oricine, numai să nu audă de încă o injecție. 🙂
”Un coleg pe care se poate conta, oricând, la orice oră”, așa îl consideră ceilalți membri ai echipei și e vital să existe în fiecare echipă cineva capabil să treacă peste conflicte, care să știe să negocieze cu excesele unor temperamente vulcanice. În echipa fetelor este Andreea. În cea a băieților, este Konrad.
Agreat de băieți, simpatizat de fete, Konrad mai are o trăsătură care îl diferențiază de ceilalți care au vârsta lui: capacitatea de a fi autoironic în ceea ce îl privește. Întâlnești rar un băiat campion de Karate care să se amuze sincer la glume făcute pe seama lui, fie de către băieți, fie de către fete și în permanență de către antrenor. Trebuie să fii foarte relaxat în ceea ce te privește ca să accepți asta, iar el este, acesta fiind unul dintre secretele farmecului său. Și Konrad culege de pe acum roadele caracterului lui: e singurul sportiv de la sală care a reușit să atragă o admiratoare la antrenament, care la început a venit doar ca să îl urmărească, apoi s-a alăturat antrenamentelor, ca să fie lângă el.

Fiecare dintre postările lui Ovidiu se încheia cu propoziția ”ne aflăm acum, împreună, în fața unui nou început” și cu promisiunea că întreaga poveste a acestor sportivi va fi la un moment dat cunoscută tuturor. L-am întrebat despre ce este vorba și ce înseamnă pentru el performanța sportivilor săi. Iată răspunsul lui:
” Imediat după examen Maestrul Andrea Valdesi le-a spus sportivilor că gradul de 1 DAN – centură neagră este un moment foarte important al carierei lor, dar că nu este un punct final ci doar începutul. Toate eforturile făcute de ei până acum, toate sacrificiile, toți anii de studiu, au fost necesare doar pentru a se alinia la acest nou început, de unde începe Karate-ul adevărat.
Despre acest început este vorba, dar și despre faptul că, odată cu această realizare, am încheiat o etapă din cariera mea ca antrenor. Dacă lucrurile vor decurge așa cum ne dorim, dacă visul nostru în legătură cu ceea ce urmează se va transforma în realitate, vom parcurge în anii care urmează o cale complet nouă din toate punctele de vedere, o cale plină de neprevăzut.
În legătură cu faptul că nivelul lor tehnic a fost confirmat de un Campion Mondial în cel mai dificil sistem de Karate din lume, sistemul olimpic, ceea ce simt este că mi-am făcut datoria față de ei până acum și că i-am îndrumat pe un drum care le poate deschide multe oportunități în viitor.
Cel mai probabil în 2020 Karate WKF, reprezentat în România de Federația Română de Karate, va fi prezent la Jocurile Olimpice. Acest lucru nu face însă lucrurile mai ușoare pentru sportivi, dimpotrivă. Nivelul tehnic este foarte ridicat, presiunea asupra sportivilor va crește și sunt multe lucruri care ar trebui rezolvate în România, începând cu sistemul politic, lucruri care necesită mult timp și energie, iar în sportul de performanță timpul este vital.
Karate nu a reprezentat niciodată pentru mine totul în viață, a fost doar o mică parte, e adevărat că una foarte importantă, din viața mea. Karate va rămâne o parte din viața mea doar atât timp cât nu voi fi nevoit să fac compromisuri și menționez asta pentru că sacrificarea timpului și a libertății sunt compromisuri la modă în România, pe care eu nu sunt însă dispus să le fac. Prin urmare va fi ori un drum fără compromisuri, ori nu va fi niciun drum.
Le mulțumesc Maeștrilor Andrea Valdesi și Luca Valdesi pentru șansa oferită sportivilor, domnului Radu Anghel Vasilescu de la Palatul Național al Copiilor pentru colaborarea de 10 ani care a fost foarte importantă pentru formarea echipei și părinților acestor copii pentru încredere.”

Te-ar mai putea interesa...