Un promotor al handbalului sucevean-Gelu Barhoata

Iţcăneanul Gelu Bârhoată a fost unul dintre promotorii sportului sucevean şi, deşi a jucat fotbal, al handbalului. Şi-a sacrificat şi timpul, şi sănătatea pentru echipa care astăzi reîncepe să devină ceea ce a fost odată.
Din păcate, aşa e în epoca asta, mulţi l-au uitat. Are o anumită vârstă, este bolnav şi se mişcă doar ajutat de cârje. Cu toate astea, n-a uitat el multe lucruri. Pe care vi le povesteşte în rândurile care urmează.

– Gelu, că aşa ai vrut tu să-ţi spunem, cum ai început activitatea sportivă?

– Iniţial am jucat fotbal la Iţcani. Aici s-au născut şi crescut copii care au făcut valoare: Găinariu, Gherghe, State, Doru Breniuc, Marcel Lungu, Dorin Lungu, Viorel Lungu. Îmi pare rău de stadionul „1 Mai” de la Iţcani şi de faptul că nu ne mai ia nimeni în seamă pentru ceea ce am realizat. Am disputat unsprezece meciuri fără înfrângere. Au fost şi sunt oameni deştepţi, iar un cartier precum Iţcaniul trebuie să trăiască. Îmi pare rău de stadion şi de echipa Rapid CFR, transformată ulterior în Foresta. Eu ce am de spus zic în faţă şi, chiar dacă unii aruncă cu pietre în mine, eu arunc în ei cu pâini. Iniţial echipa s-a numit Locomotiva Iţcani, prima echipă de fotbal a oraşului nostru, şi avea culorile galben-negru.

– Cum ai trecut la handbal?

– Echipa a luat fiinţă în cadrul AMBRO Suceava (fostul CCH, n.n.), mulţumită unor oameni precum ing. Gheorghe Butnaru, ing. Costel Buta, fostul director al combinatului, ec. Ion Lungu, actualmente primarul urbei noastre. Lucram acolo şi am fost organizator de competiţii. Pot să afirm cu mâna pe inimă că dacă nu erau oameni inimoşi care să susţină handbalul sucevean încă de la începuturi, noi nu aveam echipă. Această echipă a parcurs mai multe etape până să fie azi în Liga Naţională. Prof. univ. Petru Ghervan, Dumnezeu să-i dea sănătate, a transferat echipa la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, de care ţine şi în prezent. Am tras din greu 7 ani şi am pus suflet pentru promovarea în Divizia Naţională, apoi în Liga Naţională. Partidele se disputau obligatoriu pe terenul LPS, afară, deoarece încă nu se ridicase actuala sală de sport „Dumitru Bernicu” a liceului sucevean, iar pe perioada iernii meciurile se desfăşurau în sală la Piatra Neamţ. Nemţenii ne dădeau cu împrumut jucători de la ei, şi asta mulţumită regretatului Dorel Sanie. Dorea să vadă că noi, moldovenii, suntem uniţi şi în sport. Echipa noastră a reuşit să promoveze în primul eşalon valoric al ţării datorită muncii susţinute a unor oameni şi sportivi de valoare precum Ţugurlan, Rădăşanu, Senic (+), Moroşanu, Irimescu – care a jucat la Steaua, apoi Roznoveanu la Reşiţa, Gabi Senciuc, plecat ulterior în Germania, Leonard Bibirig, Petru Brânduşe, Dumitru Bernicu (+). Toţi au crescut şi au pregătit copii care ulterior au evoluat în lotul naţional la echipele Steaua, Dinamo şi nu numai.

– Îţi aduci aminte de un meci mai special de la începuturi?

– Îmi aduc aminte că era vreme de iarnă, frig, zăpadă şi atunci aveam un meci de disputat cu echipa din Buzău, pe teren propriu, adică la LPS, afară. A început o ninsoare de nu vedeai la jumătate de metru în faţă.
La 12 noaptea i-am adunat pe mai mulţi prieteni din Iţcani şi am făcut terenul „lună” încât, a doua zi, când au venit buzoienii de la Botoşani, unde erau cazaţi, au rămas uimiţi de condiţiile optime existente în plină iarnă. Un teren curăţat şi uscat. Băieţii din Iţcani erau băieţii din Iţcani. Mai mult, vreau să adaug că primul sponsor privat al echipei de handbal a Sucevei a fost Carol Zambalic, de asemenea iţcănean. De fapt, tot el a sponsorizat o perioadă şi echipa de fotbal feminin a Sucevei, unde eu eram antrenor.

– Ai făcut multe pentru echipa de handbal a Sucevei. Care a fost recunoştinţa celor pe care i-ai sprijinit?

– La finala Challenge Cup de la Suceava, disputată în compania celor de la Reşiţa, am primit o invitaţie personală ca să asist la meci, ca spectator, evident, de la Adrian Chiruţ, pe atunci jucător şi actualmente antrenorul principal al universitarilor suceveni. A fost un gest frumos. Îmi aduc aminte că un bun prieten stabilit în Canada mi-a spus atunci: „Dacă o asemenea competiţie era organizată de canadieni, ţie îţi ofereau un loc personalizat, ba mai mult, îţi afişau şi bannere cu chipul tău, la imensa contribuţie pe care ai avut-o în fondarea echipei locale de handbal”. Dar asta ţine de respect. Oricum, deşi am un handicap, eu am plătit biletul la meciurile desfăşurate la Suceava, fără să mi se atribuie un loc rezervat, deşi conform Legii persoanelor cu handicap 2017 este specificat destul de clar acest lucru. Îmi doresc să văd respectul pe care-l merit pentru ceea ce am făcut la Suceava. Mă sună şi acum oameni care au jucat în lotul naţional, Bursuc sau Mucenic. Sunt mulţi care spun că „dacă nu era Gelu, nu era echipă de handbal la Suceava…”.

– În sport sunt unii care nu mai pot de bine, alţii vor mai mult decât îi ţine valoarea etc. Cum era când ai susţinut inventarea echipei de handbal a Sucevei?

– Pe vremuri, handbaliştii munceau degeaba, fără bani. O făceau din suflet. Îmi aduc aminte, spre exemplu, de Cristi Cuşnir care a jucat contra Universităţii Craiova bandajat la mână, sângerând. Iar dacă sunt oameni care vor să susţină sportul, alături de Primărie şi Consiliul Judeţean, este un lucru frumos. Cu legea sponsorizării încă nu este clară situaţia. Atât primarul Ion Lungu, cât şi preşedintele CJ, Gheorghe Flutur, spuneau că „mândria Sucevei a fost handbalul”. Ştiu că dl Ion Lungu a susţinut şi cred că va susţine echipa pe mai departe. Rămâne de văzut care vor fi condiţiile financiare. Doamne ajută!