Razboiul Rozelor (Ultimul episod)

Motto:”Iubeste-ti prietenul pana la un punct, caci este foarte posibil ca el sa-ti devina dusman intr-o zi; si uraste-ti dusmanul pana la un punct, caci este foarte posibil ca intr-o zi el sa devina prietenul tau.” Ali bin Abi Talib

Advertisements

“Punandu-ti la îndoiala principiile initiale dai dovada ca esti un om civilizat.” Oliver Wendell Holmes

“Adesea le oferim dusmanilor nostri mijloacele propriei noastre distrugeri.” Aesop

O poveste din Turn…

Pentru a deveni o monarhie puternica, apreciata si demna de invidiat, Anglia a cunoscut cea mai teribila zguduitura, in veacul al XV-lea, Razboiul Rozelor. As putea-o compara cu framantarile launtrice din adancurile Pamantului care se revarsa la suprafata sub forma cutremurelor si a eruptiilor vulcanice, dar, care in acelasi timp, modeleaza suprafata scoartei terestre, o cizeleaza, ii da un suflu nou, un alt contur. Esecurile guvernarii regelui Henric al VI-lea au dus la ruinarea autoritatii regale engleze, cu mult inainte de Revolutia Burgheza de la 1642. Nemultumiti de individualismul regelui, consilierii sai s-au revoltat si au aparut fracturile in individualisme distincte sau factiunile rivale, pe fundalul dezastrelor armatelor engleze peste Canalul Manecii, in Franta.

Daca in primavara anului 1456, regele era capabil, cel putin nominal, sa preia destinele regatului, criza de autoritate se adancea. Regina Margaret muta Curtea la Coventry, orasul regal al Casei de Lancaster si ai simpatizantilor lor, in vara aceluiasi an, spre a indeparta familia de York si pe sustinatorii acesteia de la guvernare, inclusiv interdictia de a mai participa la intrunirea Marilor Consilii ale Coroanei. Aceasta frantuzoaica, cu vadite sentimente anti-engleze, pe deplin justificate in epoca, acumuleaza tensiuni, care dau posibilitatea Casei de York sa-si revina, in partea de nord a tarii, la granita cu Scotia, o alta rivala a Angliei, acolo unde trupele yorkiste, desfasurate sub locotenenta ducelui, aveau menirea de a preveni un eventual atac prin surprindere al vecinilor din nord.

Pentru a detensiona atmosfera de instabilitate politica creata in interiorul regatului, cat si pentru a salvgarda situatia jenanta a guvernarii individualiste, se pare ca insusi regele Henric al VI ar fi initiat o cale de reconciliere, de impacare, in ianuarie 1458, la Catedrala Saint Paul din Londra, o “zi a iubirii’, care nu avea nici o legatura cu Valentine’s Day, atat de la moda in lumea contemporana anglo-saxona si nu numai…O comedie fara importanta, care a indreptatit Casa de York sa sesizeze ostilitatea reginei, pe fata, de aceasta data.

In exemplul alaturat, vezi graficul, am incercat sa surprindem, pentru dumneavoastra, evolutia monarhiei engleze la suprafata si alternanta celor Doua Roze la guvernare, in perioada de timp cuprinsa intre anii 1450-inceputul domniei lui Henric al VI-lea, anii de criza, de afundare in “barbarie” si 1490-apogeul domniei primului Tudor, Henric al VII-lea.

Infruntarile militare au izbucnit in toamna anului 1459, cand fortele yorkiste, net inferioare ca numar, 5.000 combatanti, fata de 10.000 in tabara lancasteriana, au repurtat o victorie importanta pe campurile de lupta de la Blore Heath in comitatul Staffordshire, la 23 septembrie. Soarta razboiului civil avea sa se schimbe, o luna mai tarziu, la Ludford, in Shropshire, printr-o tradare in tabara Yorkista, cand o parte a garnizoanei lui Warwick trece in tabara inamica lancasteriana.

Daca un razboi civil, indiferent de coloratura sa politica, provoaca consecinte nefaste asupra imaginii unui stat pe plan intern si nu in ultimul rand in raporturile sale internationale cu alte state, Razboiul Rozelor rastoarna aceste principii enuntate anterior. Englezul, nobil sau om de rand, stie sa-si respecte regele, cu atat mai mult cu cat acesta il reprezinta ca natiune. Alternanta victoriilor yorkiste si lancasteriene intregesc si intaresc monarhia engleza aflata in criza. Regele trebuie ajutat sa domneasca, parea a fi deviza, la un moment dat. Curtea nu trebuia sa fie in alta parte a tarii, decat la Londra, unde-i era locul! Warwick, Salisbury si contele de March, viitorul Edward al IV-lea (vezi foto), s-au refugiat la Calais, in timp ce apriga regina ataca in Parlamentul de la Coventry, in noiembrie 1459, drepturile lor legitime, confiscandu-le averile, fara a atenta la libertatea lor, desi orasul francez port era garnizoana engleza. Margaret pierde astfel din popularitate, caci “inamicii” ei se vor regrupa in ianuarie 1460, printr-un atac surpriza asupra portului Sandwich. Cei trei camarazi vor crea un cap de pod pentru o invazie fara precedent. In fruntea trupelor si cu sprijinul celor din comitatul Kent vor ocupa Londra, apoi la Northampton, pe 10 iulie, vor infrange oastea regelui.

Farmecul acelei epoci, demult apusa, consta in faptul ca monarhia engleza in loc sa decada, cum era de asteptat, se intarea cu cat rivalitatile cresteau si scadeau proportional. Henric al VI-lea este capturat si adus in Londra cu tot respectul datorat functiei sale. La 7 Octombrie 1460, se convoaca sedinta Parlamentului la Westminster, in timp ce regina si restul Curtii se vor retrage in nordul regatului. Era cea mai nimerita ocazie pentru ducele de York sa-si revendice coroana, incepand prin a adopta blazonul Angliei, inlocuindu-l pe cel al inaintasului sau Edward al III-lea. Confuzia starnita de pretentiile Casei de York au nemultumit chiar membri ai nobilimii antilancasteriene. Regele cedeaza la sfarsitul lunii, cand il recunoaste pe York ca succesor in locul mostenitorului sau, printul Edward. Dar, inamicii se pregateau in provinciile de vest si de nord ale regatului, in frunte cu regina Margaret. Batalia de la Wakefield din 30 Decembrie 1460 este sfarsitul dominatiei ducelui de York si a lui Salisbury pe scena politica a Angliei; primul moare pe campul de lupta, in timp ce al doilea este linsat de catre multimea furioasa. Cea de-a doua Batalie de la St. Albans, din 17 Februarie 1461, insemnase esecul temporar al Casei de York in tentativa de a prelua controlul regatului. Toate sansele erau de partea reginei si a Casei de Lancaster: cei doi rivali morti, locuitorii capitalei, bunii englezi, erau de partea regelui. De ce regina si trupele nu au intrat in Londra? Iata o dilema istorica care inca nu a fost pe deplin elucidata.

Impasul l-a incurajat pe ambitiosul Edward, conte de March, care va reusi, intocmai ca un erou salvator, sa ocupe capitala pe 26 februarie, incoronandu-se pe 4 martie, acelasi an. Odata ocupat tronul de catre noul rege, Edward al IV-lea, in mai putin de doua saptamani, el a pornit spre nord unde a intalnit trupele pe 29 martie la Towton (vezi imaginea alaturata), o localitate langa Ferrybridge. Conform analistilor, a fost cea mai mare si mai sangeroasa batalie din Razboiul Rozelor, fiind in acelasi timp o victorie decisiva pentru Edward. Edward, conte de March, a fost recunoscut ca rege si incoronat ca Edward al IV-lea pe 28 iunie 1461.

Prima domnie al lui Edward al IV-lea (1461-1469) reprezinta apogeul ascensiunii politice la guvernarea Angliei a Casei de York, dar si o incercare de reconciliere cu Casa de Lancaster, prin casatoria sa, oficiata in mai 1464, cu Elizabeth Woodville, vaduva lui John Gray of Groby, ucis in a doua Batalie de la St. Albans din 1461. Aceasta casatorie a constituit pretextul lui Warwick de a se indeparta de Curte si de a condamna fatis politica regelui, revolta care va iesi la iveala in 1469. In planul masurilor interne, noul rege a instituit autoritatea regala in provinciile loiale Casei de York, cu precadere cele din vest, de asemenea s-a impus mai ales acolo unde faradelegea si dezordinea inflorisera, cum ar fi East England, loiala Casei de Lancaster. Retrasi in Scotia, arie de interes care nu intra in preocuparile noului rege, membrii Casei de Lancaster, impreuna cu Henric al VI-lea, aflat in exil si regina Margaret, se vor reorganiza. In 1465, datorita victoriilor lancasteriene din nord, Henric al VI-lea se reintoarce, dar este capturat in vestul tinutului Yorkshire si intemnitat in Turn, unde va ramane pana in 1470.

Pe plan extern, politica lui Edward va oscila intre Franta si Burgundia, inclinand balanta catre Burgundia, care va deveni stat independent, in 1460. Sora lui Edward al IV-lea, Margaret, se va casatori cu ducele burgund Carol Temerarul in 1468, ceea ce va crea premizele unei rupturi definitive intre rege si Warwick, survenita in 1469. Aceasta ruptura ii va permite lui Warwick sa comploteze in reabilitarea Casei de Lancaster, prin eliberarea regelui captiv, Henric al VI-lea din temnitele Turnului Londrei (vezi foto), in 1470. Capitala, luata cu asalt, il determina pe Edward al IV-lea sa fuga in nord, la King’s Lynn, impreuna cu sustinatorii sai. Evenimentul a fost impropriu numit “restaurarea”. Edward cauta sustinere in partea burgunda si obtine un mic sprijin cu ajutorul caruia in martie 1471 debarca in East England. Nu este bine primit si atunci incearca o stratagema: declara ca vrea sa redevina in slujba coroanei, duce de York. Clarence trece de partea lui York cu grosul trupelor si pornesc catre Londra, pe care o vor reocupa, datorita dezordinii din tabara lancasteriana. Urmeaza a doua si ultima incarcerare a lui Henric in Turn, care va muri de “suparare si melancolie”, singur, in temnita sa neagra.

Epilog-Domnia Uzurpatorului

Cea de-a doua domnie a lui Edward al IV-lea, 1471-1483, parea sa fie de bun augur pentru monarhie, in conditiile in care majoritatea lancasterienilor fusesera anihilati sau redusi la tacere. Alti membri ai suitei lui Henric al VI-lea au fost atrasi de partea regelui, in a doua sa domnie, multi dintre ei acceptandu-l. S-a preocupat de reinstaurarea ordinii yorkiste si a autoritatii regale, pana in turbulenta Tara a Galilor. Dar iata ca un personaj din umbra, Richard, fratele cel mic al regelui, acela care i-a castigat increderea inca din adolescenta, va iesi la lumina, consolidandu-si pozitia in Tara Galilor si in dificila Scotie, obtinand acolo controlul militar in 1482. Mostenind titlurile lui Warwick si influenta partizanilor din suita acestuia, Richard va putea sa detina controlul la curtea regelui, manevrandu-l abil din culise si facandu-l sa-si execute chiar colaboratori fideli, suspectati pe nedrept de complot, precum arestarea si decapitarea lui Clarence, in 1477.

Disputele de la Curte au continuat, provocand tensiuni destul de grave in tabara yorkista. Imbolnavirea neasteptata a regelui si moartea subita a acestuia in primele luni ale anului 1483, nu creau o situatie prea roza pentru monarhia engleza si minoratul lui Edward al V-lea, un print nominal, ai carui sustinatori erau risipiti prin tara. Richard al III-lea  s-a incoronat pe 10 Iunie 1483, nemultumind pretendentii nelegitimi, ca si noul rege, la tron. S-a cautat un sprijin in Henric, conte de Richmond, exilat in Franta, la Bretagne, inca din 1471. Richard, spre a scapa de orice pretendent, ii intemniteaza in Turn pe Edward al V-lea si pe fratele acestuia, unde isi vor gasi si sfarsitul. Contelui de Richmond ii lipseau cunostintele militare, dar nu si diplomatia.

Invazia lui Henric, in primele zile din toamna lui 1485, nu a debutat bine. Confruntarea decisiva a avut loc la Bosworth, la 22 August 1485, o zi de cotitura pentru istoria militara a Angliei… Richard moare pe campul de lupta, dar tendinta istoriografica de a considera incheiat Razboiul Rozelor o data cu batalia in cauza, este cu siguranta departe de adevar. Ea a pus capat descendentei pe linie masculina a Casei de York. Dupa cum a promis, Henric al VII-lea (in imagine) s-a casatorit cu Elizabeth de York, fiica defunctului rege Edward al IV-lea.

Henric al VII-lea (1485-1509) s-a confruntat cu inca trei revolte yorkiste care in cele din urma au fost inabusite si care au culminat cu Batalia de la Stoke, din iunie 1487. Aceasta pune definitiv capat Razboiului Rozelor, dar il va face prudent pe Henric al VII-lea Tudor, pe viitor. Anglia era din nou unita, dar nu ferita de primejdii…Povestea mea o inchei aici si va astept la noi episoade pe Historia Universalis, saptamana care urmeaza.

(Sfarsit)

 

Te-ar mai putea interesa...