Razboiul Celor 100 de Ani (X)
„Decât să aplec urechea în stânga şi în dreapta mai bine merg pe burtă bazat pe propriul instinct proiectat spre succes.”–Guip Albert-Dragos
„La unii aroganta tine loc de maretie a caracterului.”-Jean de La Bruyere
„Fara iluzie, nu exista nimic. E straniu sa afli taina realitatii în irealitate.”–Emil Cioran
Destine delicate si complicate la Nord si Sud de Canalul Manecii
Inainte de a-mi prezenta eroii acestui capitol, imi rezerv dreptul de a face cateva salturi istorice in timp. Cu putina vreme inainte de izbucnirea Marelui Razboi (1914-1918) aparu in „La Belle Epoque” un concept nou si anume trainica prietenie franco-engleza, nimic mai fals, desigur, dar cu priza la publicul naiv si o posibila gaselnita pentru istoricii europocentristi. Nicicand dusmaniile franco-engleze nu erau la moda ca in preajma Primului Razboi Mondial. Patriotismul antigerman a castigat teren in fata vechilor rivalitati franco-engleze.
In literatura victoriana si deopotriva in cea franceza de pe batranul continent, francezii si englezii se ironizau reciproc, iar conflictele dintre eroi erau date in vileag. La vremea aceea Imperiul si Republica Franceza isi disputau teritoriile de peste mari. In secolul al XVIII-lea Revolutia Americana si Independenta celor 13 colonii de pe Coasta Atlanticului au avut un sprijin nemijlocit din partea Frantei.
Regii francezi sau normanzi care au sezut pe tronul englez dupa Cucerirea Normanda de la 1066 au comparut ca personaje negative in romanele populare si baladele orale din folclorul anglo-saxon. Sa ne aducem aminte de legendarul Robin Hood care se pare ca a existat chiar ca personaj real, probabil un baron local nemultumit de Plantageneti. Primul personaj al acestui episod pe care-l vom plasa in scena este Eduard al III-lea (1312-1377), pe care l-am vazut in episodul trecut razbunandu-si tatal, Eduard al II-lea, cel care nu a respectat porunca tatalui sau Eduard I-ul, basca, cazand si in pacatul sodomiei cu un anume baiat gascon. Eduard al III-lea a incercat sa puna in practica aducerea la ascultare a scotienilor, pe cale razboinica, fara succes insa. Urmarind indeaproape situatia de la fruntariile montane din Nord, Eduard a sesizat un pericol indirect din afara: ajutorul francez acordat nemijlocit Scotiei. Atunci, al nostru rege decide sa recunoasca independenta regatului montan din Nord, lucru infaptuit la 1328. Aceasta pace de compromis, desi conceptul de pace in Evul Mediu era destul de fragil si cu bataie scurta in functie de intersectarea teritoriilor a fost, daca vreti, preludiul conflictului de 100 de ani. Eduard era pe jumatate francez si se gandi ca o mostenire teritoriala in Franta i-ar fi benefica pe termen lung si ar scoate regatul din izolarea insulara. Pe actele de mostenire al nostru Eduard al III-lea beneficia legal de doua posesiuni Guyenne si Gasconia, in partea de Vest a Frantei, provincii care erau necesare si suveranului francez pentru consolidarea regatului sau. O alta provincie destul de bogata, Aquitanie, intra si ea in vizorul regelui de peste Canalul Manecii. Pentru ca razboiul sa izbucneasca in 1337, trebuia un pretext. Iata ce citim in Declaratia de razboi a regelui Angliei adresata omologului sau francez:
” Regele Frantei, plin de rele intentii, nu ar fi acceptat nicio pace sau tratat, dar si-a strans…puternica sa armie pentru a lua in stapanire Ducatul Aquitaniei, declarand impotriva oricarui adevar ca i se cuvenea.”
Sa analizam acum textul de mai sus. Eduard al III-lea era fiul legitim al lui Eduard al II-lea, rezultat din casatoria cu Isabela de Franta si, deci, nepot al lui Filip al IV-lea cel Frumos (1264-1314). Cine era Filip cel Frumos? A intrat in istorie ca fiind ultimul Capetian si monarhul care eminamente i-a casapit pe cavalerii Ordinului Templier. Este primul dintre monarhii francezi, nu si ultimul, care a intrat in conflict deschis cu Papalitatea, scindand Sfantul Scaun in doua si reusind, astfel, sa mute Scaunul Papal de la Roma la Avignon, un oras supus pacatelor de tot felul si mirosurilor pestilentiale. Inca din secolul al XIII-lea, in Franta, pontifii romani le-au permis regilor Capetieni sa impoziteze clerul, dar, Papa Bonifaciu al VII-lea a interzis aceasta cutuma, in mod oficial, in detrimentul Coroanei franceze. La 1297, spre a imblanzi tonul discursului, pontiful roman accepta aceasta taxa dar, numai in caz de necesitate. Dealtfel Papalitatea a sprijinit Cruciadele care au pornit din Franta, daca ne aducem prea bine aminte. Bernard Saisset, episcopul de Pamiers, pentru campania sa pro-pontificala este arestat in 1302, starnind rumoarea Papei. In acelasi an de gratie se convoaca Starile Generale. Aceste Stari Generale sunt de fapt nucleul viitorului Parlament Francez. Ele erau reprezentate de nobili, cler si reprezentantii poporului. Cand Papa Bonifaciu a devenit pericolul public numarul unul pentru monarhia franceza, Regele Filip cel Frumos a hotarat sa-l intemniteze un an amai tarziu in 1303. Incepe pentru Papalitate episodul cunoscut, in Istoria Ecleziastica Romana, drept Captivitatea de la Avignon, episod mult mediatizat in poemele curtenesti ale vremii, primul Papa fiind Clement al V-lea, numit de insusi Filip cel Frumos. Presat de rege, Clement confisca averile Cavalerilor Templieri in acel fatidic an 1313, membrii Ordinului suferind torturi greu de imaginat, multe din invinuiri fiind prefabricate din timp. Maestrul Ordinului, Jaques de Mollay, va fi ars pe rug in vazul multimii dornice de sange, la Paris, el aruncand si un blestem asupra monarhiei franceze care se va adeveri pas cu pas pana la sangeroasa Revolutie Franceza care a pus capat regalitatii in Franta, cel putin o perioada, pana la Restauratia Bourbonilor.
(Va urma)
