Ordinele monastice apusene in Tara Sfanta -Templierii (I)

“Cei care viseaza ziua devin mult mai constienti de multe lucruri care le scapa celor care viseaza noaptea.” (Edgar Allan Poe)

“Si au adus la El fariseii si carturarii pe o femeie prinsa in adulter si , punand-o in mijloc,au zis Lui: Invatatorule, aceasta femeie a fost prinsa savarsind adulter. Iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Deci, Tu, ce zici? Si aceasta ziceau, ispitindu-L, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. Iar Iisus, plecandu-Se in jos, scria cu degetul pe pamant. Si staruind sa-L intrebe, El S-a ridicat si le-a zis: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei. Si, iarasi plecandu-Se in jos, scria pe pamant.” (Ioan 8, vers. 3-8)

PERICOPA EVANGHELICA de mai sus poate fi substituita cu succes si aplicata imaginii Ordinului Templier – femeia pacatoasa – raportata istoriografiei contemporane epocii lor sau celei conventionale, de amplificare a “aurei mistice” de factura masonica – reprezentata prin acuzele carturarilor si fariseilor, in contradictie cu Vesnicul Adevar care se pogoara de Sus si scrie pe pamant… Contextul poate fi extins si altor realitati istorice mitizate voit de catre un regim politic sau altul, de catre un grup sau mai multe grupari oculte.

Am fost obisnuiti sa nu ne mai punem intrebari, traind inca sub matricea tiparelor impuse si autoimpuse, de un sistem sau altul de “valori” si, ceea ce este mai rau deriva din faptul ca, generatiile tinere nu mai sunt obisnuite sa filtreze informatia, sa-si asume o parere proprie, diferita de a celorlalti semeni, incalcand legea creatiei care specifica foarte limpede: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut” (Fac. 1, vers. 27), iar ca o completare a faptului ca fiinta omului este inzestrata cu ratiune divina, Evanghelistul Ioan adauga: “Iisus le-a raspuns: Nu este scris in legea voastra: Eu am zis: Sunteti dumnezei?” (Ioan 10, vers. 34)

In cautarea unei etimologii

Nu intamplator am ales sa descriu in putine cuvinte istoria Ordinului Templier intr-o cronologie inversa a aparitiei si dezvoltarii sale ulterioare, dupa ce in episoadele precedente am prezentat cateva aspecte despre evolutia ordinelor monastice apusene in Tara Sfanta, Cavalerii Teutoni si Cavalerii Ioaniti. Asupra Templierilor planeaza cateva suspiciuni nedorite – atat printre specialisti, cat si in partida amatorilor de senzational. Am trecut in revista cateva pagini web de referinta, sperand sa gasesc o imagine mai apropiata realitatilor istorice relative dar fara un rezultat satisfacator, astfel incat am pornit singur intr-o ancheta privind faptele istorice autentice ale Ordinului, incercand sa elimin total aura mistica si pe de alta parte sa lamuresc confuzia strecurata in romanul Codul Da Vinci.
Nasterea Ordinului Templier este indisolubil legata de un loc sfant: Ierusalimul, capitala prin definitie a celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Mozaismul, Crestinismul si Islamismul, fiecare in parte revendicandu-si cate un drept de mostenire spirituala: evreii, ca punct de plecare al statului antic davidic si locul Templului Legii celei Vechi, crestinii pentru istoria mantuirii neamului omenesc si nu in ultimul rand comunitatile islamice pe baza a doua traditii, prima conform careia neamurile semitice arabice desprinse antropologic dintr-un trunchi comun au ca stramos pe Ismael, intaiul nascut al Patriarhului Avraam si cealalta conform careia Profetul Muhammad s-a ridicat la cer din Cetatea Sfanta.

Revendicarile mostenirii spirituale au atras in scurt timp impartirea religioasa, pe zone, a Ierusalimului, dar si nedorite conflicte privind Locurile Sfinte ca au apartinut diverselor comunitati, mozaice, crestine si musulmane.Ocupatiile succesive ale diferitelor puteri in regiune, cu precadere in epocile post-crestine si post-islamice au determinat aparitia si dezvoltarea cartierelor Ierusalimului, ca de exemplu: Cartierul armenesc (o importanta comunitate de crestini armeni), Cartierul grecesc, cel musulman si evident cel mozaic (a se intelege prin “cartier” o zona de influenta preponderenta a unei comunitati sau alteia, N.A.).

In mare parte, Locurile Sfinte se afla situate in perimetru istoric al Orasului Vechi (vezi foto) – important punct turistic – care este inconjurat de jur imprejur cu ziduri groase de cca. 3 metri si inalte de 10-12 metri, formand un poligon neregulat cu suprafata de 4 km patrati. Intrarea in Sfanta Cetate se poate face pe orice latura, prin cele sapte porti deschise, plasate la fel, de jur imprejur, toate cu rezonante vetero si nou testamentare: Poarta Oilor, Poarta Cailor, Poarta Sfantului Stefan si asa mai departe.Pentru a pasi pe urmele Ordinului Templier, zarim a opta Poarta, numita si Poarta de Aur, in partea de Rasarit, pe unde a intrat Mantuitorul Hristos, calare pe un asin in Duminica Floriilor. Conform Sfintei Traditii, pe aceasta Poarta va intra Domnul Iisus Hristos, a doua oara, sa judece lumea in Valea lui Ioasaf, situata in apropiere. Ca urmare, comunitatea islamica a zidit edificiul, dincolo de care se zareste Moscheea lui Omar, pe Muntele Templului si au construit un cimitir in afara zidului… Ne continuam traseul pe ulitele inguste si ajungem pe Muntele Moriah unde se inalta cele doua moschei: Moscheea Omar si Moscheea Al Aqsa, ultima atragandu-ne atentia prin cupola aurita, pe care o revedem si in fotografia de mai jos.

Conform traditiei comune iudeo-crestine, Dumnezeu l-a incercat pe Avraam trimitandu-l in Tinutul Moriah ca sa-l jertfeasca pe fiul sau cel iubit, Isaac, pe un munte, locul unde mai tarziu avea sa se zideasca maretul Templu Solomonic. Este unul dintre cele mai extraordinare episoade din intreaga Scriptura. Evreii il recita la sinagoga cu ocazia Anului Nou; crestinii il citesc in cheie hristologica si identificare a locului de cult nesangeros din Legea Noua, in fine comunitatea islamica, asa cum am vazut identifica Muntele Moriah ca locul de unde s-a ridicat la cer Profetul Muhammad.

In timpurile Cruciadelor, Cetatea Sfanta nu se deosebea prea mult de imaginea pe care o avem astazi: acelasi amalgam etnico-religios, aceeasi dispunere a Locurilor Sfinte, nu in ultimul rand afluxul mare de pelerini, cu precadere dupa 1095, data de pornire a “ideei de cruciata” in urma Conciliului de la Clermont, prezidat de Papa Urban al II-lea.

Contrar imaginii deformate pe care ne-am format-o, intre comunitatile crestine si cele islamice au existat raporturi de convietuire pasnice, intrucat cele doua mari religii ale lumii – islamismul si crestinismul – au foarte multe puncte comune, ambele recunoscand istoricitatea personajelor nou testamentare, precum Mantuitorul Hristos, Fecioara Maria si Sfantul Apostol Pavel. Precizam faptul ca in Peninsula Arabica pre-islamica, existau importante comunitati iudeo-crestine. Chiar si dupa 1948, anul cand prin Decizia Natiunilor Unite s-a fondat statul Israel, in ciuda conflictelor armate locale, relatiile pasnice s-au mentinut intre comunitatile crestine si cele islamice din regiune. Nu trebuie trecut sub tacere faptul ca multe comunitati islamice au recunoscut Locurile Sfinte ale comunitatilor crestine din regiune, unele donand chiar sume importante pentru consolidarea unor asezaminte ortodoxe sau ridicarea altora noi. In acest context inscriem importanta contributie a excelentei sale Yasser Arafat, leaderul marcant al autoritatii palestiniene, care prin sotia sa de origine greaca, a perceput valentele crestinismului, aducandu-ne aminte totodata ca el a fost arestat in timp ce de Craciun se inchina la Mormantul Mantuitorului (sic!)

Inceputul unei istorii

Masacrele comise de baronii cruciati au determinat, fireste, represalii sangeroase anticrestine mai ales la inceputul secolului al XI-lea, in vremea califului Hakim.Cu toate acestea, fluxul pelerinajelor nu a fost intrerupt, ci, dimpotriva stimulat dupa recucerirea Locurilor Sfinte de catre cavalerii cruciati, dar continua sa se desfasoare in conditii precare, deoarece majoritatea baronilor cruciati, odata legamantul indeplinit se intorceau in tarile lor de origine.

Situatia de mai sus, este plastic surprinsa de catre unul dintre cronicarii Cruciadelor, francezul Jacques de Vitry, arhiepiscop al Ptolemaidei Palestinei, intre anii 1204-1215, care isi va asterne in scris, catre amurgul vietii, amintirile acelor vremuri tulburi: “briganzii si hotii bantuiau drumurile, ii surprindeau pe pelerini, ii jefuiau pe multi dintre ei si se dedau la nenumarate masacre”. Cu siguranta ca printre raufacatori se numarau si frati crestini renegati de bunele moravuri ale timpului.

Daca Ordinul Ioanit a fost fondat de catre un grup de negustori amalfitani si cel al Cavalerilor teutoni printr-o decizie imperiala, Cavalerii Sarmani ai lui Hristos s-au nascut prin constientizarea primejdiei la care erau expusi pelerinii, la initiativa unor nobili francezi, aparuta pe la 1118-1119: Hugues de Payns, originar din binecunoscuta regiune Champagne si Geoffroy de Saint Omer. Pana la 1125 li se vor alatura si alti camarazi de arme, noua la numar, printre care: Andre de Montbard, Foulques d’Angers si un alt Hugues, conte de Champagne. Tinerii cavaleri francezi isi iau angajamentul solemn de a-i apara pe pelerini si de a proteja caile de acces catre Sfanta Cetate. Apoi, vor depune juramantul in fata patriarhului Ierusalimului si a regelui Balduin al II-lea. El le va ceda cativa ani mai tarziu, propria sa resedinta, situata in Turnul lui David, pe Muntele Templului, locul pe care mai apoi se va ridica Moscheea Al-Aqsa.De la resedinta lor provizorie (maison chevetaine sau casa cavalerilor, N.A.) ordinul proaspat fondat isi va lua si denumirea oficiala de Cavalerii Templieri.

Pe Muntele Templului

Aceasta prima resedinta a Ordinului, asa dupa cum am vazut in cele de mai sus, era amplasata pe Muntele Templului si va constitui mai tarziu unul dintre capetele de acuzare in procesul intentat Templierilor. La popoarele semitice ale Orientului Apropiat si Mijlociu, cu precadere la evrei si arabi, exista o categorie de substantive comune, care defineau printr-un termen general mai multe realitati geografice, foarte “alunecoase”lingvistic ca inteles si luate intr-un singur sens.Astfel, daca in limba romana suntem obisnuiti sa sesizam diferenta terminologica dintre colina, deal, munte, in limbile semitice acest lucru este aproape imposibil daca nu adaugam si un adjectiv, ca de exemplu “munte mare”.

In cazul Muntelui Templului este vorba de o colina care permitea in antichitatea iudaica ca maretul Templu al lui Solomon sa fie admirat in intreaga sa splendoare. In anul 588 i.Hr., in urma celei de-a treia campanii militare intreprinse de suveranul babilonian Nabucodonosor impotriva regatului lui Iuda, in luna a zecea dupa calendarul ebraic sau 16 iulie dupa cel conventional, Cetatea Sfanta este asediata, distrusa, locuitorii deportati si cum specifica textul scripturistic vetero testamentar al Septuagintei, Casa Domnului, Templul, este jefuita… Despre existenta unor grote si incaperi subterane localizate sub Templu si aprofundate odata cu sec. al XIX-lea prin sapaturile arheologice de teren intreprinse de diverse expeditii germane, britanice si franceze, avem indicii inca din antichitatea iudaica. De exemplu in vremea lui Ezechia, unul dintre regii lui Iuda, analele ebraice consemneaza saparea unui tunel care avea rolul de a devia apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului spre partea de vest, unde erau colectate intr-un bazin interior, Siloam. Acest tunel trecea in mod sigur pe sub Muntele Templului.

Redescoperit in secolul al XIX-lea, tunelul de aductiune avea o inaltime de 2 m si o lungime de 332 m in linie dreapta. Foarte probabil, in vremurile de restriste, el servea si ca adapost si drept cale de acces pentru salvarea prin fuga a celor aflati in primejdie.Vor fi fost si alte grote identice sub colina, folosite in alte scopuri ca de pilda: pivnite, osuare, poate chiar mormintele unor somitati iudaice (mari preoti, regi), amplasate special aici, pentru a se evita caderea in idolatrie a “poporului ales”, daca ele ar fi fost expuse vazului tuturor. In tabernacolul sfant al evreilor de pe inaltimea Moriah sau Muntele Templului, in locul numit Sfanta Sfintelor, unde nu avea acces decat Marele Preot, in momente cu semnificatie liturgica deosebite, se afla Chivotul Legii sau Arca Legamantului, construita din lemn de salcam, in care se gaseau Tablele Legii scrise de Insusi Dumnezeu pe Muntele Sinai, alaturi de alte artefacte: Toiagul lui Moise si mana, hrana poporului evreu in lunga pustie spre Tara Fagaduintei. Aceste ultime artefacte sfinte au generat traditii, cautari si mistere, in epocile pre crestina si post crestina, mai ales in vremea Cruciadelor.

Despre acest Templum Salomonis, care va figura pe sigiliul sau, fiind o creatie absolut originala, Regine Pernoud, un mare exeget al Templierilor, avea sa remarce ca: “asa numita maison chevetaine ii solicita pe cavalerii laici sa-si puna activitatea, fortele si armele in serviciul acelora care au nevoie sa fie aparati. Ea conciliaza asadar doua sfere de activitate, ce pareau incompatibile: viata militara si viata religioasa.” (vezi Regine Pernoud, Templierii, Editura Meridiane, Bucuresti, 1996) Detineau oare Templierii secretul Templului? Este ceea ce vom elucida in episodul urmator…

(va urma)