Ordinele monastice apusene in Tara Sfanta-Ioanitii (I)
Motto: “Daca faptele nu se potrivesc cu teoria, schimba faptele… “ (Albert Einstein)
Introducere
Intemeietorul monahismului apusean ramane fara indoiala un sfant straroman, Sf. Ioan Cassian (c. 361-+430/435, vezi foto) originar din Scytia Minor (Dobrogea), provincie romana situata pe teritoriul actual al patriei noastre. Originea sa straromana a starnit aprige controverse in Biserica Romano-Catolica si mari rezerve, privind persoana sa, ce va deveni programatica pentru intreaga dezvoltare si ascensiune ulterioara a monahismului apusean, implicit pentru ordinele monastice intemeiate fie in Apus, fie in Tara Sfanta, in timpul Cruciadelor. Descoperirile arheologice de teren, intreprinse de marele istoric Vasile Parvan la inceputul veacului trecut, l-au convins pe profesorul H. I. Marrou de aceste realitati atunci cand, in urma unei vizite la fata locului in 1917, avea sa declare: “Patria lui Cassian trebuie cautata in partea de apus a teritoriului care depinde de cetatea Histriei, aproape de linia care o desparte de aceea a Ulmetum-ului; undeva in Valea Casimcei, aproape de satul actual al Seremetului, adica aproximativ 40 km nord-vest de orasul modern Constanta” (H. I. Marrou-Patria lui Ioan Cassian)
Aceste aspecte sunt mai putin evidentiate publicului larg, deoarece se studiaza in cadrul unor discipline didactice speciale predate in seminariile teologice si institutiile academice de profil. In cazul de fata este vorba de Patristica (Pater-lat. Parinte) si/sau Patrologie (Logos-cuvant, stiinta, scrieri) care se ocupa cu studiul vietii si operelor Sfintilor Parinti. In Ortodoxie exista un mare avantaj: istoricitatea si logica faptelor. Nu exista sfant sau minune care sa nu aiba o cazuistica spatio-temporala. Adaugam faptul ca in ultima vreme exista teologi romani de o inalta tinuta morala care initial au urmat cursuri universitare de istorie-geografie, ulterior cele teologice, aducand o importanta contributie in afirmarea adevarului istoric si de credinta. Teologia apuseana a mai imprumutat un sfant dobrogean, Dionisie Exiguul (c. 470-540/545) cel ce si-a gasit loc in istorie in mod deosebit prin scrierile sale de cronologie crestina. A stabilit cronologia pascala si foarte important a calculat faptele istorice ulterioare din momentul Intruparii Mantuitorului, inventand era crestina (e. n. sau d. H. ).
Desele incursiuni barbare la limes-urile naturale ale Respublicii Romane – titulatura oficiala a “Imperiului Roman” – si incercarea nereusita a arabilor de a cuceri teritorii crestine iberice si france au determinat ca, pe langa litanii si rugaciuni, principalele “arme spirituale” ale credintei adoptate de fratii calugari sa fie mestesugul luptei, alaturi de nobilii cavaleri.
Originile si istoria Ordinului Ioanit
In episodul precedent, din tema “Ordinele monastice apusene in Tara Sfanta” am prezentat ordinul german al Cavalerilor Teutoni. Continuam prin a va vorbi astazi despre un alt ordin, Ordinul Cavalerilor Ioaniti (vezi foto artefacte) a carui istorie, foarte interesanta si aparte, a frapat pe multi. Vom lamuri cateva aspecte precum:
- Cavalerii Ioaniti sau Cavalerii de la Malta?
- De ce ordinul in sine poarta o aura mistica?
- Pana unde impingem realitatea si cum eliminam legendele falsificate?
In istoriografia romaneasca sunt cunoscuti sub denumirea generica de Ioaniti si apar pentru prima data in documentul omonim emis de Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea, prin care ne-au fost transmise informaţii referitoare la existenţa pe teritoriul Munteniei a unor formaţiuni statale româneşti. Tot din acelasi document rezulta o realitate incontestabila: Cavalerii Ioaniţi au fost chemaţi de regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a daruit cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci.
Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei, “dacă o pot cuceri”, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau “voievodul românilor” în aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii.
Nasterea Ordinului Ioanit este indisolubil legata de persoana complexa a patronului sau spiritual: Sfantul Ioan Botezatorul, care ocupa un loc aparte in traditia crestina orala si scrisa. “El este acela despre care a zis proocul Isaia: Glasul celui care striga in pustiu: pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui” (Mat. 3, vers. 3). Inainte Mergatorul Domnului dezleaga Legea Veche si o deschide simbolic pe cea Noua, anuntand venirea Mantuitorului Hristos. “Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul.” (Mat 11, vers. 11).
Pe considerentele scripturistice Nou Testamentare amintite mai sus, luate in paralel cu Sfanta Traditie, Sfantul Ioan Botezatorul s-a bucurat de o veneratie deosebita inca din primele veacuri ale Bisericii, atat in cult, cat si in onomastica crestina propriu-zisa: Ioan, Ioana. In cele doua mari Biserici surori desprinse din trunchiul comun prin nedorita Schisma din 16 iulie 1054, Sfantul Ioan Botezatorul este celebrat anual pe 7 ianuarie, data care si incheie de altfel ciclul sarbatorilor de iarna. In Evul Mediu, efervescenta religioasa din timpul Cruciadelor – carora le vom dedica curand un episod separat – a facut ca multe congregatii crestine, cu precadere din Apus, sa-si aleaga un patron spiritual. In general, asociatiile negustoresti preferau in onomastica crestina patronala pe Sfintii Ioan si Nicolae.
Al doilea aspect al fondarii Ordinului Ioanit tine de o activitate comerciala extinsa in sfera religiosului. Stim ca dupa anul 800, bazinul mediteraneean se scindeaza in doua: partea occidentala si partea orientala. Conceptul roman de “Mare Nostrum” inceteaza sa mai existe odata cu patrunderea elementelor musulmane in teritoriile rasaritene iesite de sub autoritatea Basileilor bizantini. Activitatile comerciale mediteraneene sunt preluate de catre republicile maritime italiene, care vor initia un comert mercantil in tot bazinul Marii Mediterane, inclusiv la portile Levantului. Pana la Epoca Marilor Descoperiri Geografice aceste republici maritime intra in atentia istoriografica crestina si musulmana, lasandu-ne vii marturii peste veacuri despre relatiile lor cu marile puteri ale timpului. Cu siguranta stim cu totii despre relatiile economice si politice dintre Tarile Romane si “emisarii” venetieni sau genovezi, dar foarte putin despre celelalte republici maritime, cu precadere despre Amalfi (foto stanga jos), deoarece de aici erau originari parintii fondatori ai Ordinului Ioanit. Activitatile comerciale prospere ale republicilor maritime italiene au creat premizele unui dialog cu lumea islamica, caci scopul oricarei initiative economice este prosperitatea si bunastarea tuturor partilor implicate. Nu in ultimul rand adaugam faptul ca multe conflicte militare ale Evului Mediu au fost finantate masiv prin imprumuturi de catre negustorii italieni.
Un al treilea aspect important ce tine de istoricitatea Ordinului este faptul ca el nu s-a nascut in timpurile Cruciadelor, dar ca s-a implicat ulterior pe taram militar. Catre anul 1050, un grup de negustori din Republica Amalfi obtin de la califul Egiptului dreptul si permisiunea de a construi la Ierusalim o biserica, o manastire si un asezamant de asistenta sociala pentru toti acei pelerini, crestini sau musulmani, prezenti in Tara Sfanta. Contrar imaginii pe care ne-am format-o deja, intre crestini si musulmani erau relatii de toleranta reciproca pana la invaziile cruciate de dupa 1095. Acest asezamant religios a fost dedicat Sfantului Ioan Botezatorul si a nascut implicit o comunitate monastica de sine statatoare cu titulatura oficiala de Ordinul Sfantului Ioan de Ierusalim care si-a concentrat intreaga activitate de obste in administrarea ospiciului (a se intelege aici loc de cazare temporara, de aici fratii calugari s-au numit mai tarziu si Ospitalieri) si in acordarea asistentei necesare pelerinilor aflati in trecere prin Tara Sfanta.
Ordinul devine o organizatie monastica cu statut special sub conducerea fratelui Gerard Sasso, in acelasi timp si primul Mare Maestru al Ordinului, care curand dupa moartea sa a fost beatificat (beatificare inseamna, doar la romano-catolici, o etapa provizorie in sanctificarea unei personalitati dupa moarte.)
(Va urma)
