O Istorie a Marilor Descoperiri Geografice (III)

“Si cand a fost a paisprezecea noapte de cand eram purtati incoace si incolo pe Adriatica, pe la miezul noptii corabierii au presimtit ca se apropie de un tarm.
Si aruncand masuratoarea in jos au gasit douazeci de stanjeni si, trecand putin mai departe si masurand iarasi, au gasit cincisprezece stanjeni.
Si temandu-se ca nu cumva sa nimerim pe locuri stancoase, au aruncat patru ancore de la partea din urma a corabiei, si doreau sa se faca ziua.
Dar corabierii cautau sa fuga din corabie si au coborat luntrea in mare, sub motiv ca vor sa intinda si ancorele de la partea dinainte.
Pavel a spus sutasului si ostasilor: Daca acestia nu raman in corabie, voi nu puteti sa scapati.
Atunci ostasii au taiat funiile luntrei si au lasat-o sa cada.
Iar, pana sa se faca ziua, Pavel ii ruga pe toti sa manance, zicandu-le: Paisprezece zile sunt azi de cand n-ati mancat, asteptand si nimic gustand.
De aceea, va rog sa mancati, caci aceasta este spre scaparea voastra. Ca nici unuia din voi un fir de par din cap nu-i va pieri.
Si zicand acestea si luand paine, a multumit lui Dumnezeu inaintea tuturor si, frangand, a inceput sa manance.
Si devenind toti voiosi, au luat si ei si au mancat.
Si eram in corabie, de toti, doua sute saptezeci si sase de suflete.
Si saturandu-se de bucate, au usurat corabia, aruncand graul in mare.
Si cand s-a facut ziua, ei n-au cunoscut pamantul, dar au zarit un san de mare, avand tarm nisipos, in care voiau, daca ar putea, sa scoata corabia.
Si desfacand ancorele, le-au lasat in mare, slabind totodata funiile carmelor si, ridicand panza din frunte in bataia vantului, se indreptau spre tarm.
Si cazand pe un damb de nisip au intepenit corabia si partea dinainte, infigandu-se, statea neclintita, iar partea dinapoi se sfarama de puterea valurilor.
Iar ostasii au facut sfat sa omoare pe cei legati, ca sa nu scape vreunul, inotand.
Dar sutasul, voind sa fereasca pe Pavel, i-a impiedicat de la gandul lor si a poruncit ca aceia care pot sa inoate, aruncandu-se cei dintai, sa iasa la uscat;
Iar ceilalti, care pe scanduri, care pe cate ceva de la corabie. Si asa au ajuns cu totii sa scape, la uscat.” (Faptele Apostolilor 27, vers. 27-44)

Despre pericolele marii si despre filosofia de a supravietui, reusind sa cladesti ceva durabil…

Bunul Dumnezeu a harazit fiecaruia un dar si un talant, pe care omul trebuie sa-l negutatoreasca in viata, apoi i-a hotarnicit prin atotstiinta Sa si un sfarsit nestiut de nimeni, adica un om va muri linistit de adanci batranete, altul va muri pe un front de lupta departe de casa, altul intr-un accident de munca, iar unui altuia i-a hotarat sa moara intr-un naufragiu, inghitit de adancuri sau izolat pe o insula pustie…

Foarte frumos, spune marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu, in deschiderea romanului sau bine stiut, Baltagul, ca Domnul, dupa ce a intocmit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Evreilor le-a dat Legea Vechiului Asezamant, ungurilor le-a hotarnicit sa faca jucarii, turcului i-a spus sa fie prost, dar sa stapaneasca lumi printr-un Imperiu, rusilor sa se mandreasca cu multa bautura si in cele din urma, cand ne-am prezentat noi, romanii, Dumnezeu S-a gandit ce sa ne dea si a hotarat ca stramosii nostri sa lupte pentru credinta si Sa-i zideasca multe biserici si manastiri. Desigur, foarte putini literati stiu ca Baltagul descrie un caz la fel de celebru in epoca (1947) ca cel al Elodiei de azi si, daca s-ar fi intamplat crima in zilele noastre, ar fi fost la fel de mediatizata, scutindu-l pe Sadoveanu de a mai descrie literar un caz al politiei. Dar sa-i lasam pe literati si politisti sa-si faca datoria, iar noi sa terminam cu darurile harazite popoarelor de Bunul si Milostivul Dumnezeu. In timp ce binecredinciosii voievozi romani luptau la cheile Carpatilor sa apere Portile Crestinatatii de invazia Islamului, la celalalt pol al continentului, spre Soare Apune, poporul portughez se gandea, prin oamenii sai luminati la minte, sa infrunte stihiile marilor spre a ne deschide noi lumi si taramuri si noi perspective de cunoastere. Ca sa intelegem de unde a inceput Marea Aventura, pe care am inceput-o a v-o povesti in prelegerile anterioare, trebuie sa mergem spre capatul continentului, in Portugalia, si sa contemplam intinsul nesfarsit al Atlanticului de pe Cabo da Roca sau intr-o traducere libera Capatul Stancii, punctul cel mai vestic al Europei, pe care tocmai vi l-am surprins digital in imaginea alaturata. Capatul Stancii, scaldat de valurile spumegande ale Atlanticului, indulcite prin impreunarea cu apele Fluviului Tejo in Golful Placut sau Alis Ubbo, traducere a denumirii feniciene a estuarului, care va da in cele din urma numele capitalei portugheze Lisabona sau Lisboa, era cu cinci sau sase secole in urma capatul lumii cunoscute. O lume care cuprindea, in egocentrismul europeanului de rand, Europa, Asia si Nordul Africii, teritorii inconjurate de o mare a tenebrelor si care se ignorau aproape in totalitate. In timp ce Apusul cadea in barbarie, Imperii Mari se nasteau in adancurile Asiei, asteptand momentul optim spre a fi redescoperite prin prisma europeanului. Credem ca vocatia innascuta de navigatori a portughezilor trebuie cautata si studiata in profunzimile reliefului acestei minunate tari iberice, dispus in amfiteatru, coborand in pante domoale catre Oceanul nedomolit, un litoral dispus in paralel cu dreptunghiul desenat al tarii de la Nord la Sud, pe o lungime de 900km.

Ori, tocmai aceste conditii geografice locale, asupra carora vom starui, au determinat si permis stimularea expansiunii portugheze peste mari si tari, mult inaintea celorlalte natiuni europene, precum: venetienii, maltezii, mallorchinii, francezii, olandezii si englezii, ceea ce l-a facut pe marele poet portughez Luis Camoens(1524 – 10 iunie 1580) sa spuna despre conationalii sai ca ei au adus lumii cunoscute alte lumi noi. Iata ce frumos se exprima carturarul portughez: “lumi noi s-aduca lumii”. Aceste versuri din Luisiada sau epopea in versuri a cuceririi de noi lumi m-au impresionat ca om si am cautat sa vad ce leaga poporul roman de cel portughez si am gasit multe similitudini, intentionat scapate in trecut. Ce sacrificii au fost necesare ca sa aduca Europei lumi noi? Vreau acum sa ne uitam pe harta intregii Peninsule Iberice ca sa ne dam seama de ce portughezii au plecat peste mari. La Rasarit, se faceau resimtite veleitatile hegemonice ale Spaniei mereu in expansiune. Regatele crestine de aici invatau lupta de supravietuire cu maurii, o populatie islamizata din Nordul Africii in ceea ce Istoria a consemnat-o ca Reconquista sau Recucerire. La Vest, mica Portugalie avea apele involburate ale Atlanticului care intretaiau doua rute comerciale mari: atlantica si mediteraneeana prin Colonadele lui Hercules. Era deci firesc ca ea sa se indrepte centrifug spre Vest, in sensul opus iradierii civilizatiei europene clasice, pe un Ocean necunoscut si spre Sud catre un continent destul de tainic si ambiguu pentru europeni: Africa.

De timpuriu, teritoriul portughez, prin configuratia sa atrage neamuri cu veleitati de navigatori, care s-au succedat pe rand, fenicieni, greci si cartaginezi, semanand in bastinasi vocatia calatoriilor pe mare. Cand Portugalia s-a constituit ca natiune de sine statatoare, intre secolele XII-XIII, o data cu Reconquista portugheza, lusitanii au devenit navigatori continuand astfel traditiile inaintasilor. Reconquista lusitana consemneaza doua mari evenimente de cotitura in istoria acestei tari atlantice, unul fiind legat de recucerirea Lisabonei de sub stapanirea maurilor din anul 1147, iar celalalt eveniment fiind legat de infrangerea expansionismului spaniol in 1385, ceea ce le-a permis portughezilor sa ocupe intreaga zona costiera cu deschidere spre nesfarsitul Atlantic. Evenimentele trecute in revista mai sus au nascut Portugalia, care se va lansa prin pozitia sa geografica intr-un destin aparte. Mentorul acestui destin a fost fara indoiala infantele Dom Enrique, supranumit El Navidad sau Navigatorul, iar noi ii vom spune azi pe limba noastra romaneasca Henric Navigatorul (1394-1460), cel care a initiat Epoca Marilor Descoperiri.

Prea putin preocupat de stiintele politice, Henric medita sa daruiasca Portugaliei un nou destin, gandindu-se fara indoiala la fondarea de noi tinuturi portugheze peste mari. El se va retrage in provincia maritima cea mai de Vest a tarii la Algarves, intr-un vechi castel la Sagres. Acolo va aduna invatatii vremii si va initia un amplu program pe etape de “lucru” sintetizat in trei puncte:1.cucerirea teritoriilor din Africa de Nord, 2. descoperirea de noi taramuri in Occident si 3. explorarea coastei vestice a Africii pana spre India. Visul acesta, dorinta aceasta de a ridica mica si plapanda Portugalie la rangul de prima putere maritima si de a schimba Oceanul Atlantic, considerat de invatatii vremii o bariera de netrecut, intr-o cale deschisa tuturor fusese gandul sau in nuce care l-a obsedat toata viata pe Dom Henrique, un om singuratic, vlastar al unui suveran portughez si nepot al unui rege englez. Doar mintile luminate pot fi retrase, iar Henric era una dintre putinele ale timpului sau, intuind, impotriva celor mai inalte autoritati cosmografice ale vremii, precum Ptolemeu, ca Africa nu este un continent contopit la sud cu polul inghetat si ca ea este adevarata cale maritima spre India, un drum ravnit, visat de multi, dar neintuit pana la el de nici un rege. Infantele trage cu urechea la un vechi zvon care a reusit sa ajunga pana la el, din operele lui Herodot si Strabon, conform caruia in vremurile puternicilor faraoni, o flota feniciana ar fi pornit de-a lungul Marii Rosii spre Sud si ca dupa doi ani s-ar fi inapoiat pe neasteptate acasa, venind dinspre Apus, dupa ce a trecut printre Colonadele lui Hercule (Stramtoarea Gibraltar). Fara indoiala ca infantele Enrique s-a interesat direct, prin emisari si cercetatori, sau indirect prin negutatorii mauri, de tarile bogatiei, situate dincolo de Libya deserta (Desertul libian). O harta executata precis, de un cosmograf arab, la comanda regelui normand Roger al II-lea pe la 1150, indica foarte exact Guineea sau “bilat ghama” (Tara a bogatiei).

Meditativ, retras in castelul de la Sagres, din care azi se mai pastreaza in picioare cateva ziduri ruinate, jefuit si distrus dintr-un orgoliu prostesc de Sir Francis Drake, infantele era un om cu picioarele pe pamant gandind in perspectiva la dificultatile marii sale intreprinderi, la ziua pe care el nu mai avea cum sa o prinda. Cunostintele geografice ale europenilor din vremea sa erau foarte primitive si inchistate in tipare fantasmagorice. Pentru veacul acela de constrangere in care traia, era de neimaginat ca marele Alexandru ajunsese pana la hotarele Afganistanului. Spatiul geografic era limitat, claustrofob. Hartile romane precise erau pierdute, iar soselele lor formidabile erau distruse de invazii barbare, la fel ca si serviciile lor de informatii politice si geografice. Ce face Dom Enrique? Cauta in permanenta, isi pune intrebari, isi da raspunsuri. Cum anume? Pasionat de geografie, el si-a procurat din toate partile lumii o multime de carti si de mape cu harti. Gazduieste la curtea sa din Sagres invatati evrei, arabi si calatori mauri, carora le porunceste sa faca planse, tabele si instrumente de calcule nautice mai bune, mai aproape de realitatile palpabile terestre…Fiecare capitan si corabier este chestionat, intrebat de rutele sale urmate cu lux de amanunte. Relativa pauperitate economica a oraselor costiere portugheze, recucerite de la mauri a dat un nou impuls dezvoltarii navigatiei pentru a descoperi piete de desfacere peste mari. Arta navala era incurajata, trecandu-se treptat, sub Dom Enrique, de la primitivele barcas spre marile corabii, numite in portugheza naos, cu o greutate de optzeci si o suta de tone, gata de a porni in largul atlantic chiar pe vreme rea. Iata ca teoria si practica merg mana in mana, corabierul se insoteste cu maestrul astrolog. Alexandru cel Mare a creat regatele elenistice, Enrique lasa mostenire Portugaliei corabiile cele mai moderne ale timpului si marinari formati sistematic la scoala sa din Sagres.

Un cutezator trebuie inainte de toate sa invinga mentalitatile inchistate ale veacului sau. Primii pasi s-au facut, desigur, mici. Corabiile portugheze nu au reusit sa atinga Ecuatorul, dar, coborand de-a lungul coastelor apusene ale Africii, prin cabotaj, au reusit sa injghebe un mic negot cu fildes alb si unul cu fildes negru, ultimul referindu-se la negotul cu sclavi negri, prinsi cu miile de pe coastele Senegalului, pentru a fi prezentati si vanduti la targul din Lisabona. De ce nu s-au aventurat acesti mareti cutezatori mai departe? Timp de mai multe secole marinarii marturiseau ca nu se pot aventura dincolo de Capul Non, intr-o traducere nu mai departe, deoarece dincolo incepe “marea cea verde a intunecimii”, o zona ucigatoare de la Tropice, acolo unde marea fierbe si clocoteste sub dogoarea soarelui. Scandurile si panzele corabiilor se incing si iau foc, iar orice crestin care s-ar aventura in Tara Diavolului, s-ar preschimba indata intr-un negru, precum multi din targul de sclavi de la Lisabona. Aceasta teama sau fobie de marile Sudului, persistenta in mentalul marinarilor sai, nu l-au impiedicat pe Henric sa-si duca la indeplinire planurile maiastre, trecand peste inchipuirile fantastice ale conationalilor sai si cerand sprijinul Papei sa le dea deplina iertare de pacate. Asa s-au incropit primele expeditii serioase, una dintre acestea fiind ale exploratorului Gil Eannes care a ocolit in 1434 Capul Non, despre care se pretindea ca e cu neputinta sa fie depasit! El si-a demonstrat regelui si conationalilor sai devotamentul portughez si vointa de a-l demasca, printr-o demonstratie exacta, pe slavitul si celebrul flecar Ptolemeu. Iata ce spune Eannes, ajuns in Guineea:

“…caci pe aici e tot asa de usor de navigat ca si la noi acasa, si tara e extrem de bogata si de frumoasa”

Vraja s-a risipit: punctul fricii si inertiei a fost depasit cu brio. Portugalia a invins si nu mai trebuie sa atraga aventurieri de meserie din toate tarile, caci cei dornici de aventura se ingramadesc la portile lusitane. Fiecare noua calatorie reusita da tot mai mult curaj corabierilor si peste noapte apare o noua generatie de tineri temerari, care iubesc aventura peste propria lor viata. Lumea se transforma, Infantele nu va reusi sa-si vada visul implinit, decat de Sus, dar urmasii sai au repus in circulatie o veche zicala marinareasca, unindu-i strans pe toti si devenind motto-ul Ligii Hanseatice:

“Navigare necesse est, vivere non est necesse!”

Daca americanii l-au trimis pe Neil Armstrong pe Luna si apoi s-au oprit, limitandu-se sa se invarta cu avionul orbital in jurul Pamantului, sa scrie fabulatii SF sau sa urmareasca stelele pe calculator, omologii portughezi s-au avantat pe urmele lui Eannes, continuandu-i epopeea, intr-o succesiune de desoperiri. Moartea lui Enrique nu stopeaza expansiunea portugheza si energicul rege Joao al II-lea o continua. Foarte interesanta este remarca istoricului portughez A. Martins Afonso, pe care o redam spre o mai deplina lamurire:

“Arta de a naviga a timpurilor moderne, este o creatie portugheza, si Portugalia a fost cea care, atunci, a devenit maestra si calauzitoarea popoarelor europene, furnizandu-le mijloacele indispensabile pentru cunoasterea si stapanirea totala a planetei noastre.”

Actiunea castiga in amploare o data cu trecerea anilor, dupa o regula bine stabilita: orice caravela care parasea portul Lisabonei, trebuia sa ajunga mai departe decat cea precedenta. De fapt, cronologia descoperirilor portugheze incepe la anul 1415, sub domnia Infantelui, el insusi participant la expeditia din Maroc si cucerirea orasului Ceuta. Corabiile portugheze coboara de-a lungul tarmului apusean al Africii si, luandu-ne dupa o sageata imaginara debarcam o data cu ele pe insulele Porto Santo si Madeira (1418), cativa ani mai tarziu arhipelagul Azorelor, vom depasi Capul Bojador la 1434 si ajungem la Capul Verde in 1445. Debarcam in Guineea dupa un an, urcam pe estuarul Fluviului Congo la 1482, dupa ce am depasit Ecuatorul si, in cele din urma, inainte de a-l cunoaste mai bine pe acest om, Bartolomeo Diaz, ne alaturam lui la 1488, ocolind Capul Furtunilor, care de atunci se va numi Capul Bunei Sperante si deschidem astfel drumul pe mare spre Indii. Povestea mea o inchei aici si va astept sa o continuam ca in fiecare sambata, numai pe Historia Universalis, cu noi peripetii palpitante care au schimbat soarta planetei.

(Va urma)