O Istorie a Marilor Descoperiri Geografice (II)

“Si a intrat Iisus in templu si a alungat pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor care vindeau porumbei. Si a zis lor: Scris este: “Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!”-Matei Cap. XXXI, vers. 12-13

“Lumea a inceput printr-o negustorie, deoarece Adam a vandut Raiul pe un mar. N-a fost o afacere prea grozava, zau ca nu!”-Honore de Balzac

“Afacerile nu se trateaza pe baza sentimentelor”-(idem)

“In afaceri nu avem prieteni, ci doar parteneri”-Alexandre Dumas, tatal

Pe urmele mirodeniilor, un nou Drum spre Indii

Povestea mea o incep astazi intr-un mod mai special, intocmai precum colegii mei de pe History Channel, foarte inventivi din fire, ceea ce nu se intampla la noi, deoarece lipsesc oamenii de initiativa, nu si in cazul meu. Inainte de a pleca spre tarile exotice promise, imi grabesc colegul de catedra, zorit de vremea rece de decembrie, spre o bodega retrasa cu aroma de crama, de la periferia orasului meu natal, unde am sa servesc impreuna cu el o cana plina cu vin fiert, imbogatit cu scortisoara, care excita simturile gustative, dand timpul inapoi, prin fumul de tigara de foi, cu sapte secole in urma, intr-o alta taverna, intr-un alt decor, intr-o Europa semi-barbara, neinchipuit de saracacioasa si searbada in bucataria ei. Romanii, in expansiunea lor au prins intaia oara gustul pentru incredientele iuti sau ametitoare, corosive sau imbatatoare ale Orientului, iar urmasii lor barbarizati deplin nu pot si nu vor sa se mai lipseasca de ceea ce numim generic, noi, specialistii, “especeria” sau aromatele indiene pe care le amesteca in mancaruri si bauturi si care ma face azi, sa mai comand o cana de vin fiert, deoarece banala scortisoara ii da un alt gust. Dar v-ati inchipuit vreodata ca in urma cu sapte secole, o asemenea mirodenie, in cantitati infime, va putea aduce la schimb un castel?

Oamenii lui Charlemagne, ai lui Otto I sau poate cei ai lui Wilhelm Cuceritorul, la mesele printilor si ale nobililor, intre vanatori celebre, turnire pentru domnite sau aforisme bahice, se indopau lacom, de-a dreptul animalic, cu sarade care amageau intrucatva monotonia lipsita de spirit a pranzului sau a cinei. Adaugand, cat poti lua cu un varf de cutit sau lingurita, cate un strop din magnificile mirodenii, la mancarurile intunecatului Ev Barbar, cerul gurii, puternic excitat de substante aromate, necunoscute pana atunci, simte farmecul unui gust nou si subtil. Europa cere tot mai mult pe piata de desfacere aceste substante, ba chiar domnitele vor un miros amagitor din parfumurile Arabiei folosite in haremurile califilor si sultanilor, perle albe din Ceylon si diamante albastrii din Narsingar. Daca ai o piata, trebuie sa ai si clienti, ca sa fie afacerea cat mai profitabila pentru partile implicate. Cine sunt solicitantii si ofertantii?

In Apus, un mare consumator de mirodenii era Biserica Romana. Tamaia trebuia sa insufleteasca miile de mese divine, in miile de biserici ale Europei Centrale si de Apus. Miliardele de boabe extrase din rasina arborelui de tamaie care creste numai in Yemen, stravechiul regat Saaba, de unde venise la Solomon, Bilquis, regina de la capatul pamantului, parcurgeau drumurile comerciale ale Arabiei pe uscat si pe mare, desfasurate pe mii de kilometri. O alta categorie de consumatori ai produselor en-gros orientale erau farmacistii si spiterii, care se laudau cu produse de top din India precum opiumul si camforul sau pretioasa guma rasinoasa. Ei stiu ca la fel cum avem noi astazi frumoasele etichete de tigari, bauturi, electronice si alte marfuri de consum Made in Japan, Made in USA sau mai nou Made in UE, marfurile lor pot fi vandute si comercializate mult mai usor daca pe portelanul vaselor se citeste gravat cu albastru magicul cuvant “indicum” sau “arabicum”. Contrabanda? Exista si atunci ca si in zilele noastre  sau, cum imi spunea un coleg de etnie ucraineana, deunazi, ” credeti domnule profesor ca idiotii au etnie?” Dar tocmai pentru ca sunt atat de ravnite, pretul lor de desfacere creste de la o zi la alta, intr-o curba ascendenta, scumpindu-se tot mai mult si este evident, foarte greu sa ne inchipuim astazi, cand supermarketurile noastre, Billa, Kaufland, Metro sau Sellgros, gem de risipa piperului, cuisoarelor sau cand mirodeniile acestea sunt imprastiate de parca ar fi nisip pe tejghelele barurilor, ca fiecare boaba de piper era adunata atunci cu grija, fara risipa, iar cu un saculet de piper se platea la schimb un saculet similar de argint, in greutate aproape egala, in talgerul comerciantului occidental. Pare o idee stupida astazi dar, in Evul Mediu, unii suverani si unele orase isi stabileau taxele si impozitele vamale in functie de anumite cantitati de piper, zestrea tinerilor chiar putea fi platita in piper si de ce nu, puteai dobandi pamanturi si proprietati in functie de pretul in piper acordat! O afacere profitabila cu siguranta atunci. Dar de ce?

Tarabele din Evul Mediu nu se deosebeau prea mult de cele ale comerciantilor romani din Obor, obligati sa le imbunatateasca dupa aderarea la UE. Mi-am imaginat ca intocmai ca in imaginea alaturata trebuie sa fi aratat o tejghea cu marfuri exotice in Apus, pe la mijlocul veacului al XV-lea, societatea romaneasca post-decembrista nefiind prea departe de acele vremi demult apuse. De buna seama ca fiecare bob de piper avea de infruntat sub insotitorii sai o adevarata odisee din Asia si pana in Europa, Arabia fiind Vama Orientului. O epopee care incepe acolo unde copaceii de piper din Malabar, cuisoarele din Amboina, scortisoara din Tidore sau nucile tamaioase din Banda, cresc la fel de liber si fara nici un pret, intocmai cum in Europa cresc merii sau iarba campului. La perioada de care va vorbesc, nu existau containere, cargouri, vase transoceanice, iar negotul se facea din mana in mana, din negustor in negustor, din sclav la stapan si de la stapan la europeanul habotnic. Sclavul malaezian, sub arsita soarelui, culegator, bronzat, poarta pe spinarea sa animalica in maldare legate cu scoarta, florile proaspete de piper. El nu primeste nimic de la stapanul sau, decat cel mult doua-trei lovituri de bice, in public, daca cracneste sau o suma modica. Stapanul in schimb e un mare profitor; el vinde toata incarcatura negustorului, care o transporta pe o mica ambarcatiune primitiva, cale de opt sau poate zece zile si astfel, imaginar, ajungem cu marfa si negustorul nostru intr-unul dintre porturile de antrepozit, Malacca, situat in apropiere de puternicul Singapore de azi. In portul Malacca il asteapta prima capcana in persoana sultanului, stapanul portului. Tributul este platit si roadele campului sunt platite in bani spre a fi transbordate pe o jonca, un fel de corabie de mici dimensiuni, care sub soarele arzator al Indiei, adeseori fara vant din pupa, se misca taraganat de la un tarm la altul. Dar nici asa, marfa nu este scapata de primejdiile taifunului si ale corsarilor sau piratii marilor. Am putea spune pe drept cuvant ca negustorul nostru curajos binecuvanteaza pe Dumnezeu ca a scapat macar cu o jonca din cinci, ocolind cu bine Cambagda si ajungand, in sfarsit, la Ormuzd sau Aden, avand astfel deschisa calea spre Arabia Felix sau spre Egiptul Faraonic.

Aventura Camel continua, aducandu-mi aminte vag de vremurile de dinaintea dictaturii staliniste a UE, ce timpuri…in porturile Egiptului, asteapta tacute si ingenuncheate, corabiile pustiului, cu patru picioare, camilele, pentru ca legaturile cu mirodenii sa le fie puse in spinare, precum sarcinile UE pe umerii blandului popor roman. Luni de zile, caravanele strabat pustiuri, trecand prin primejdii la fel de mari ca pe mari si oceane, si daca corsarii sunt pe mare pirati, beduinii sunt in desert. Amintirile de calatorie sunt desprinse parca din peisajul mirific al “Celor o mie si una de nopti”, trecand prin Basora, Baghdad si Damasc, pe stravechile drumuri ale tamaiei si matasii, ducand marfurile spre Beyrouth si Trebizonda, sau prin Djidda spre Cairo. Daca marfa reuseste sa scape cu bine din mainile beduinilor, alti talhari mai mari vor sa profite de pe urma ei. Emirii din Hedjas, sultanii din Egipt si Syria, cer la randul lor tribut, sumele ajungand anual la sute de mii de ducati. Noi, europenii suntem cinstiti? Nu. Cand am spus in urma cu cativa ani, in fata elevilor, ca latinii si italienii sunt, citez “neam de traista”, se pare ca am avut dreptate! La gurile Nilului, in apropiere de vestita metropola a Alexandriei, isi astepta hrapareata profitul flota Venetiei, care, detronand Byzantul, si-a insusit in mod perfid monopolul comertului apusean de mirodenii. Se opreste caravana? Inca nu. Marfa ajunge la Rialto, acolo unde agentiile de comert germane, flamande si engleze o scumpesc si mai mult. Iar de acolo, florile cu mirodenii placut inmiresmate care s-au copt sub soarele tropical in urma cu doi ani, in timp ce eu v-am spus povestea in crama noastra, la un vin fiert, sunt transportate in carute cu roti mari prin troienele si gheturile trecatorilor alpine, pentru a ajunge la distribuitor si in cele din urma la consumator. La 1492, an de cotitura in Istoria Europei, Martin Behaim in celebra opera “Globus” (Erdapfel) consemna faptul ca:

“De asemenea e de stiut ca mirodeniile care se vand in Orient, in insulele Indiei, intrand doar in mana catorva, sunt la mare pret in tara noastra”

In afara de remarca umanistului nostru, negotul de coloniale devine mult mai banos decat toate afacerile Evului Mediu si, asa dupa cum o demonstreaza expeditia lui Magellan, din cinci corabii, patru se pot scufunda cu toata incarcatura lor, iar aproximativ doua sute si saizeci si cinci de oameni nu se mai intorc acasa, fiind inghititi de apele adancului oceanic, insa tot negutatorul castiga pana la urma in jocul acesta. Profitul e mare si el compenseaza pierderile. In veacul al XV-lea un singur sac cu piper valoreaza mai mult chiar decat viata unui om, care este oricum lipsita de valoare, si fata de imensa cerere de mirodenii pretioase, socoteala se incheie totdeauna cu beneficii stralucite. Palatele Veneziei si cele ale renumitelor familii Fugger si Welser sunt cladite numai din castigurile negotului de incrediente indiene. Ce urmeaza? Concurenta. De cine este pornita? De invidie? A cui? Vom vedea in episodul urmator, indreptandu-ne spre Vestul insorit iarna si netrebnic vara, spre Portugalia si Spania, surorile noastre latine, initiatoarele Marilor Descoperiri si ale unui nou Drum spre Indii, tari care s-au decis la unison sa atace concurential republicile maritime Genova si Venetia, dar, aruncandu-si privirile mai departe, spre Egipt si Syria, portile de intrare ale Orientului sunt deja inchise de Islam, care a ridicat o bariera de netrecut intre India si Europa.

(Va urma)