O Geografie a Imperiilor Coloniale(VII)

Nimeni nu poate sa se intoarca in timp si sa fabrice un nou inceput, dar oricine poate incepe azi si sa fabrice un nou sfarsit. – Maria Robinson

Nu te intreba de ce are nevoie lumea. Intreaba-te ce te face viu, si fa acel lucru. Pentru lucrul de care are nevoie lumea sunt oamenii vii. – Howard Thurman

Un erou este valoros deoarece lupta impotriva oricarei amenintari asupra idealurilor sale. Eroismul presupune un conflict al valorilor. – Andrew Bernstein

(urmare din episodul precedent)

In traditiile orale aztece se pomenea adesea de venirea omului alb ca emisar al zeului Quetzalcoatl, motiv pentru care, asa cum am vazut intr-un episod precedent, miscarile costiere ale spaniolilor, ca si dealtfel posibilele lor intentii, erau atent monitorizate de “agentii secreti” ai imparatului rege Moctezuma. El vedea asadar in noii veniti foarte probabil o implinire a profetiilor religioase, mai ales ca spaniolii posedau niste animale nemaivazute, caii, armuri stralucitoare si, nu in ultimul rand, tevi care tunau si aruncau foc de faceau prapad printre pieile rosii. Si, mai spuneau legendele si scrierile lor sacre, asupra carora vom mai reveni, albii erau supusii unui stapan puternic de dincolo de marele ocean, spre Rasarit, venind spre a supune stapanirea azteca si a interzice pe deplin sacrificiile umane.

Dupa o prima confruntare cu europenii, localnicii s-au convins de forta distructiva a acestora, cautand sa le intre in voie. In Joia Mare din anul de gratie 1519, spaniolii lui Cortes ajunsera in locul numit de ei San Juan d’Uloa, unde aruncara ancora intr-un golf linistit si bine adapostit. Intre timp, erau foarte bine “filati” de catre bastinasi, caci, imediat dupa debarcarea castilienilor, doua pirogi se apropiara de nava amiral, indienii solicitand prin semne sa vorbeasca cu seful strainilor albi, mult asteptati.

Undeva departe, Moctezuma se afla intr-o mare dilema presanta: Cortes venea ca un zeu sau ca un cuceritor? Daca venea ca un zeu alb, trebuia primit cum se cuvine, cu daruri bogate, care desigur l-ar fi facut sa plece de buna voie si nesilit de nimeni. Deci, ce voia cu adevarat spaniolul? Oamenii lui Moctezuma fura condusi dinaintea lui Cortes, care incerca sa se faca intelesi cu ei prin talmacii cei vechi ai lui Aguilar, prizonierul intalnit pe Insula Cozumel, ori iata ca trimisii vorbeau o alta limba si, minune, frumoasa dona Marina, desprinsa parca din telenovelas, vorbi spre uimirea castilienilor in chiar dialectul solilor “mexicani”. Mexicanii venira in numele unui mare demnitar al lui Moctezuma, ca sa se intereseze de straini cine sunt, de unde vin ori de au vreo nevointa, li se vor da ce vor cere. Cortes le raspunse ca a venit cu ganduri de pace ca sa-i cunoasca indeaproape si pe locuitorii acestor tari. Rasufland usurati, amerindienii plecara, iar daca s-au pierdut spre orizont, Cortes si ai sai oameni randuira la tarm o adevarata tabara militara, cu tunurile in pozitie de tragere si mai multe avanposturi in front deschis. Apoi asteptara ce avea sa urmeze.

In doua zile se aratara din nou bastinasii, anuntandu-l printr-o solie pe Cortes ca insusi nobilul aztec Pitalpitoque, va veni in persoana, el conducand acel tinut supus lui Moctezuma. A treia zi, intr-adevar, un cortegiu impunator veni spre tabara castiliana, cu doi sefi azteci in frunte: Pitalpitoque, pe care spaniolii il botezara Ovandillo si Tendidle, ca trimisi speciali ai lui Moctezuma sau un fel de ambasadori. Cel din urma parea sa detina o slujba mai sus-pusa, dupa imbracaminte, asa ca amiralul Cortes i se adresa lui si primi un raspuns de o grava demnitate:

-De-abia ai venit in aceste locuri si vrei sa vorbesti lui Moctezuma? Primeste mai intai darurile pe care ti le trimite si dupa aceea ne vei spune ce doresti!

Cand solia azteca isi desfacu darurile sub ochii uimiti ai spaniolilor, Cortes intelese ca dadu peste acel El Dorado, izvorul mult dorit al acestui cautat metal: tesaturi ales lucrate impodobite cu pene si obiecte din aur pur, de o finete a executiei greu de egalat chiar de mesterii desavarsiti in arta din Spaniile cele Vechi. Captivati fara doar si poate de mirajul aurului, spaniolii erau atent spionati de solia azteca care numara corabiile acostate in port, caii, tunurile ori ostasii care vegheau necontenit in tabara. Acestia luau de fapt insemnari minutioase in scrierea lor pictografica pe care le treceau cu migala in mari fasii de amatl spre a raporta apoi situatia lui Moctezuma. Alti sclavi amerindieni ce tineau de alte triburi supuse aztecilor, asa cum vom observa pe parcurs, carau alimente si apa, apoi intareau adaposturile provizorii ale strainilor albi. Alertat de “insemnarile” aztece si dorind sa se impuna cat mai mult, comandantul general Cortes ordona deindata doua demonstratii militare de forta: o cavalcada spaniola si un puternic tir de artilerie, care-i cam pusera pe ganduri pe azteci.

Moctezuma anticipase primejdia spaniola si il ruga smerit pe Cortes sa paraseasca in graba tara, ori, foarte diplomat, Cortes starui pe langa solia azteca ca trebuia mai intai sa-l vada pe Moctezuma. Mult mai instruit decat soldatii sau capitanii sai Cortes traia cu impresia ca a ajuns in faimosul Chersones, locul de unde biblicul imparat Solomon aduse aurul cu care impodobise mai apoi Templul din Ierusalim. Voia sa vada cu ochii sai si capitala acestei tari miraculoase, Tenochtitlan, pe care trebuia sa o aduca in stapanirea regelui Spaniei, al carui umil servitor era. Apoi, avea sa-si urmeze menirea inaintasilor sai pe care atat de mult i-a admirat in timpul studiilor sale de la Salamanca: Julius Caesar ori Alexandru Machedon. Dar, mai inainte de toate acestea, se cadea sa se emancipeze el insusi de sub puterea autoritara a guvernatorului Cubei, don Diego Velazquez, vechiul sau protector si inamic, motiv pentru care, pe locul acelei tabere militare puse bazele unui oras, Vera Cruz sau Crucea cea adevarata, devenind astfel, el si oamenii sai, cetateni liberi si intemeietori ai unui oras, iar conform dreptului cutumiar obtinura privilegiul de a se administra independent, trecand sub autoritatea directa a coroanei castiliene.

Nu e niciodata bine sa te pui rau cu noii veniti, de aceea unul dintre solii mexicani, Tendidle, se pregati deindata de plecare spre stapanul sau Moctezuma spre a-i duce stirile culese despre albi, cu precadere un desen sau un portret destul de naiv care-l reprezenta cat de cat bine pe comandantul spaniol Cortes. Tot cu sine mai ducea un coif din fier suflat in aur, un dar de pace pentru Moctezuma, dar care-l puse pe ganduri pe solul aztec, deoarece coiful semana aproape perfect cu un altul care se afla din timpuri foarte stravechi in templul lui Quetzalcoatl, ca semn anticipativ, asa cum spuneam mai sus, al venirii omului alb. Din pacate, coiful aurit nu era un dar ci o rugaminte ferma din partea lui Cortes ca Moctezuma, liderul suprem aztec, sa i-l inapoieze plin cu faramituri de minereu aurifer, daca acestia detineau intr-adevar pretiosul metal care le lua mintile europenilor intr-o foame salbatica. Si, intr-adevar aztecii il detineau si exploatarile lor erau vaste. Coiful i-a fost inmanat lui Cortes plin de minereu aurifer, o saptamana mai tarziu, de acelasi nobil Tendidle, reintors in tabara ceva mai optimist privind intentiile spaniolilor, dar si cu o intrebare destul de presanta: de ce aratau acesti straini veniti de peste Marea cea Mare de la Rasarit un interes asa de mare fata de aur, cand jadul era pentru azteci mult mai frumos si de nepretuit sau poate noii veniti credeau in vreun alt fel de a privi bunurile naturii mama?

Cortes era acum sigur: se afla in El Dorado! Moctezuma mai trimise un dar: discul ce simboliza Soarele, mare cat o roata de caruta spaniola trasa de magarus, impodobit cu motive traditionale si un altul de argint, Luna. Ca erau obiecte rituale, prea putin ii interesa pe spanioli, cat mai ales valoarea si greutatea lor in aur…la fel si tesaturile fin lucrate si brodate. In capitala tarii, la Tenochtitlan, toti erau bucurosi de venirea oamenilor cu fete palide, anicipati dealtfel in scrierile lor sacre si traditii, dar ca Moctezuma le comunica ca nu doreste sa-i vada personal, in schimb ei sunt sfatuiti sa se intoarca deindata din drum si bucurosi aztecii le vor da in schimb toate cele necesare. Dar, cum socoata din targ nu se potriveste cu cea de acasa, Cortes transmise lui Moctezuma intentia sa de a nu se intoarce din drum, mai ales unul lung si obositor, fara a-l vedea personal pe Moctezuma indiferent de dificultatea traseului pana in capitala. Si, din nou trimisii plecara inspre cetatea lui Moctezuma.

Cortes ramase pe ganduri si intocmi un plan minutios: trimise deindata doua corabii ca sa cerceteze mai in adancime tarmul si sa detecteze locurile bune de ancorare, apoi insemna asezarile lor mai importante ca posibile baze de atac. Si, pentru a treia oara se intoarsera trimisii lui Moctezuma, cu alte multe si valoroase obiecte din aur si mesajul ultimativ al lui Moctezuma: strainii sunt somati sa nu mai inainteze in interiorul tarii si sa-si ia gandul de a-l vedea fata catre fata pe marele Moctezuma, stapanul tarii.

Trecura astfel, in framantari si nelinisti, alte cateva zile, pana ce intr-una dintre ele, isi facura aparitia in tabara fortificata cinci indieni, diferiti de cei pe care Cortes ii cunoastea din insulele invecinate si chiar din Peninsula Yukatan. Venira dinspre miazanoapte si aveau sa-i spuna lui Cortes lucruri de foarte mare insemnatate. Apartineau unui popor numit totonac si, cum avea sa afle amiralul, erau supusi aztecilor. Totonacii vedeau in omul alb un salvator care sa-i scape de asuprirea si tributul aztecilor, mai ales de ultimul, cu adevarat sangeros, deoarece tinerii lor erau rapiti de azteci spre a fi adusi ca jertfa sangerosului zeu Huitzilopochitli. Marea aventura incepea abia acum pentru Cortes, care-si facu rapid o imagine asupra situatiei din Mexic si isi incropi un plan maret de cucerire. O alianta cu totonacii i-ar fi foarte folositoare, gandi el scurt si cu o trupa bine inarmata, la propunerea totonacilor, porni spre Cempoala, orasul lor capitala, trecand prin adevarate paduri de bambus si campii cultivate cu bumbac, o planta ce va genera mai tarziu un comert prosper si o industrie textila pe masura. Oameni si locuri noi ii intampinara pe spanioli in capitala. Fura bucurosi primiti strainii acestia albi cu fructe si ghirlande de flori, care-i luara oarecum prin surprindere pe razboinicii castillani, obisnuiti mai mult cu odele triumfale de dupa lupte, decat pe timp de pace.

Comandantul suprem castillian asculta cu mai putin interes plangerile indigenilor, fiind interesat mai mult de amanuntele privind viata aztecilor, relatiile lor cu triburile din jur, dispunerea capitalei si fortele terestre de care dispunea liderul mexican Moctezuma, in eventualitatea foarte probabila a unui razboi prin invaluire, cum avea dealtfel in plan cu multa dibacie si siretenie ambitiosul nostru Cortes, fost student la Salamanca. Nu zabovira mult in capitala, dar indeajuns spre a-si intocmi planurile, apoi expeditia spaniola se indrepta spre un centru fortificat totonac, la Chiauitlan, unde, la scurta vreme sosira cinci membri din partea lui Moctezuma spre a ridica tributul sangeros, adica un numar de 20 de tineri, foarte probabil sub 18 ani pentru sacrificii. Desi castilienii dispuneau de superioritate armata, totonacii intrara in panica si decisera printr-un consiliu de batrani ai cetatii sa predea trimisilor azteci tributul uman, dar Cortes ii linisti inca o data spunand ca nu e cazul, apoi porunci sa intemniteze, pana la noi masuri, pe trimisii lui Moctezuma, starnind admiratie si consternare printre totonaci. Si alte triburi indigene supuse aztecilor incepura sa spere ca omul alb sa le redea libertatea din sclavia mexicana.

In ceea ce priveste legendarul El Dorado, atat demult ravnit de catre conquistadorii hispanici, el era un regat sau un oras imaginar plasat in America de Sud, in povestirile caruia exista un oarecare dram de adevar istoric. In anii ’30 ai celui de-al XVI-lea veac, atunci cand spaniolii i-au invins si supus totodata pe indienii Muisca din Columbia, ei au auzit de la captivi povesti fabuloase despre el dorado sau intr-o traducere libera auritul. Despre ce legenda era vorba? Atunci cand la conducerea tribului era numita o noua capetenie, aceasta era condusa la un lac mare situat in interiorul statului columbian de azi, dezbracata si unsa apoi cu noroi si pulbere aurifera, apoi era urcata solemn intr-o ambarcaiune riverana incarcata cu obiecte rituale din cel mai pur aur. Apoi, impreuna cu capeteniile sale, le incredinta adancurilor nevazute ale lacului ca o ofranda, de unde rezulta pauperitatea aurifera a regiunilor noi cucerite de castillieni.

Pana sa ia o noua decizie, Cortes cumpani bine lucrurile: nu stia mai nimic despre adevarata armata a lui Moctezuma, deci, nu era potrivit ca momentan sa se puna rau cu aztecii, in a caror capitala ajunse deja vestea retinerii celor cinci soli. De aceea comandantul general castilian, trecu la un siretlic. Elibera pe ascuns doi soli pe care-i trimise la Moctezuma cu mesajul ca spaniolii sunt prieteni ai aztecilor si, deci, omul cu fata palida a rupt orice legatura cu totonacii, ceea ce merita a fi crezut. Era o modalitate de a castiga timp util, spre a pregati o expeditie cu reale sanse de izbanda spre gloria regelui sau din Spania.

(Va urma)