O Geografie a Imperiilor Coloniale (VIII)

As prefera sa fiu un las decat un om curajos pentru ca ranesti oamenii atunci cand esti curajos. – E. M. Forster
Cred ca sta in firea oamenilor sa fie eroi atunci cand li se da sansa. – James A. Autrey
Eroi sunt cei care si-au pastrat rationamentul si umanitatea intacte in fata suferintelor groaznice. Eroi cunoscuti sau anonimi, unii stiuti doar de Dumnezeu – Silvia Cartwright
Fericirea poate fi intalnita intr-un simplu graunte de nisip din desert. – Paulo Coelho

Din pacate, noi romanii, suntem tributari unui sistem de gandire europocentrist si francocentrist, fiind, unii dintre noi, incapabili de a vedea si dincolo de frontierele expansive europene de peste mari si devenind in cele din urma egoisti, de maniera in care, elevii sau, dupa caz, studentii scoliti dupa ’89, nu invata decat limitarea europeana impusa de NATO si UE, respectiv Grecia Antica, Roma Antica si Europa de Apus, restul lumii fiind marcat cu o pata alba, incerta. Aveam zilele trecute impresia, inainte de a-mi concepe prelegerea de fata, ca ma aflu in fata unui vechi document cartografic, Mappa Mundi, datat la circa 1300 d.Hr., si care se afla la loc de cinste azi in catedrala Hereford din vechea Anglie.

Pe aceasta harta, unica in felul ei, 158/133 cm, regasim in centru Ierusalimul, spre Est, Gradina Edenului, Insulele Britanice spre Nord-Vest, Marea Caspica si imaginarul tinut biblic al lui Gog si Magog…o harta naiva, desigur, dar care ne ridica multe intrebari: oamenii din vremea aceea erau poate la fel de aerieni cum suntem unii dintre noi cei de azi? Probabil se intrebau ca si noi ce este dincolo de “vizibilitatea” palpabila e Europei: sa traiasca oare oameni la fel ca noi, ori poate ca au capete de lup, dar cu suflet rational ori poate nemuritor? Se inchina in rit crestin ori poate la zei? Iata ca aceste intrebari ne framanta din pacate si azi. Cu toate aceste naivitati cartografice, resimtite la unii europeni, din pacate, si azi, se mentioneaza pentru prima data Insulele Faroe sau Insulele Oii, pe care noi romanii le privim din prisma pasionatilor ai sportului cu balonul rotund cu bune si rele, dupa caz.
Desigur, ne intrebam cu totii ce rost are sa vorbim despre mareata infaptuire a lui Cortes, Cucerirea Mexicului, ori, iata ca intrebarea isi are si un raspuns justificativ, caci, nu putem vorbi de intemeierea Imperiului Colonial Spaniol, fara sa ne raportam spatio-temporal la fatidica zi de 13 august 1520, semnificand, in fapt, trecerea Americii Centrale in posesiunea coroanei, de acum, spaniole. Este vorba despre cucerirea sau caderea Cetatii celei mari a Tenochtitlanului, razvratita capitala a lui Moctezuma si, mai tarziu, ceea ce cunoastem noi astazi indeobste ca Mexico City, europeana capitala a Mexicului. Ce inseamna de fapt acest moment de cotitura, pe care dorim sa vi-l descriem in mare? In istoriografia hispanica momentul ramane cel mai important pas al angrenajului conquistei hispanice de peste mari, un import al Spaniei dincolo de Atlantic sau Marele Ocean de Apus, o prelungire peste lumi a Castiliei si Aragonului, cu oranduirile feudalitatii europene existente la acel moment in ideea exploatarii populatiilor locale si a resurselor lor in cantitati infinit mai mari decat pe batranul continent. Implicit, nasterea Mexicului, inseamna nasterea Imperiului Colonial Spaniol care se va imbogatii cu noi teritorii si in America de Sud: Venezuela, Peru, Bolivia, incat, putem sa-i dam mare dreptate sfantului Imparat Roman Carol V Quintul, rege si al Spaniei, care se lauda ca in imperiul sau soarele nu apuca sa apuna vreodata.

Incendierea corabiilor-Quemar las naves…sau revolta comandantului general

Cucerirea Mexicului e poate cea mai mareata aventura de pe pamant american, cu siguranta mai captivanta decat traseul peste Marele Ocean al Amiralului Cristofor Columb si ea ne este foarte plastic zugravita de catre cronicarul expeditiei, don Bernal Diaz del Castillo, pe care l-am lasat sa ne astepte pe tersa casei sale din Santiago de Guatemala, o locatie la fel de exotica, de unde isi deapana pentru noi amintirile, intr-o cronica pastrata pana azi si din care ne-am inspirat spre a va putea reda in scris, prin ochii mintii, cele intamplate atunci.

Cortes se afla la Cempoala, asezarea totonacilor, cumpanind bine lucrurile, in vederea unei expeditii spre interior, cu sau fara voia lui Moctezuma. Avea deja bine conturat in mintea sa un plan, dar care nu trebuia sub nicio forma sa ajunga la urechile mai marelui Cubei, guvernatorul don Velasquez, vechiul sau dusman si rival, asa cum am vazut intr-un episod precedent. Pe de alta parte si totonacii incepura a nu-i mai privi cu incredere pe “salvatorii” albi, mai ales cand comandantul acestora ii forta sa se converteasca la crestinism, daramandu-le, precum oarecand Sfintii din vechime, capistile idolesti si interzicandu-le cu desavarsire orice sacrificiu omenesc. Acum putea sa inceapa incursiunea in interior, insa mai ramanea sa se debaraseze o data pentru totdeauna de sub ordinele superiorului sau Velasquez si, ca sa se asigure ca oamenii ramasi ii vor ramane fideli, fara sa incerce vreo tentativa de dezertare, care ar fi periclitat, fara indoiala, bunul mers al expeditiei, Cortes se intoarse la Vera Cruz, poruncind cu asprime sa se dea foc corabiilor acostate in port, episodul Quemar las naves. In ochii sai, gestul sau parea just si asta deoarece aflase ca guvernatorul de La Havana era decis sa se planga direct regelui Spaniei, motiv pentru care Hernan Cortes trimise de urgenta in Spania o corabie, incarcata cu tot aurul luat de la triburile supuse, precum si un raport detaliat al situatiei din care sa rezide clar ca teritoriile nou cucerite sunt deja posesiuni spaniole care vor fi daruite infantelui de Spania, teritorii care vor fi guvernate nu de catre Velasquez, ci de catre chiar conquistadorul lor, el insusi, Cortes. Darurile si promisiunile verbale si scrise ale lui Cortes erau trimise direct la Sevilla prin cei doi emisari de incredere ai sai, Francisco Montejo si Juan de Puertocarrero, cu ordinul strict de a ocoli Havana si a tine carma direct pe Spania.

Aceste aspecte fiind clarificate, in zia de 16 august 1519, expeditia spaniola bine inarmata, porni spre un teritoriu necunoscut si ostil, insotita de 200 de totonaci. Zona era de-a dreptul paradiziaca pentru europeni, mai ales atunci cand patrunsera adanc in luxurianta tierra caliente: arbori imensi, tufisuri si liane la tot pasul, dar mai ales cactusii uriasi si caldura umeda facea aproape imposibila inaintarea si portul banalelor haine de calatorie. Bun venit in Mexic! Curand, expeditia infrunta duritatea reliefului mexican dispus pe verticala, urcand impovarati de echipament coasta Muntelui Jalapa situat la peste 1390 m. altitudine, de unde se zarea la orizont Muntele Orizaba. Temperatura scazu brusc in vanturi si ploi reci care le ingheta sudoarea verii eterne de la poalele masivului. Unii indieni murira nefiind obisnuiti cu asprimea muntelui. Cortes era de neinduplecat chiar fata de oamenii sai, continuandu-si marsul pana ce zarea se desfacu din nou in fata si privira splendoarea alba din piatra a unui nou oras, Xocotla, pe care spaniolii deindata il botezara Castilblanco, deoarece il gasira foarte asemanator cu un oras similar din indepartata si mereu insorita Portugalie. Cinci zile se odihnira aici la porunca comandantului, dupa care pornira din nou prin tinutul triburilor tlaxcalane, mereu cu ochii in patru si disciplinati spre a se putea apara la nevoie. Aceste triburi pareau pasnice, deoarece practicau de secole agricultura, insa spaniolii au fost sfatuiti sa fie precauti.

Cortes afla de la localnici si alte lucruri despre impunatoarea capitala azteca spre care tocmai se indreptau, Tenochtitlan. Era un oras asezat intr-o laguna, cu un sistem de fortificatii imbinate in terase, iar drumurile ce duceau spre el erau taiate de canale, asemanatoare foarte probabil cu cele din Venetia de pe batranul continent, care nu puteau fi trecute decat printr-un sistem destul de complicat de poduri si podete mobile, iar la ridicarea unuia se taia din fasa orice legatura cu celelalte. Iar daca cineva avea indrazneala sa ajunga la capitala, cum ar fi putut-o cuceri, atata timp cat localnicii se deplasau doar cu barcile? Dar mai ales, spuneau bastinasii, prin cuceriri si expeditii de prada se adunara in capitala bogatii care nu pot fi descrise! Si, din nou spaniolul avu vedenia necrutatorului aur si iar porni la drum cu gand sa treaca prin Tlaxcala, desi au fost avertizati despre cruzimea oamenilor din acele locuri. Comandantul nostru trimise inainte o solie, cu daruri si o scrisoare, care trebuiau sa produca impresie la sosirea albilor. Insa tlaxcalanii erau de neinduplecat: daca europenii mai faceau un pas inainte, erau prinsi si sacrificati zeilor. Era inceputul lunii septembrie 1519 si doua batalii se dadura langa Tlaxcala. La 23 ale aceleiasi luni spaniolii castigara bataliile si incheiara pacea, accesul spre imparatia lui Moctezuma fiind liber. Insusi caticul sau capetenia tlaxcalanilor, Xicotencatl, isi asuma raspunderea in fata lui Cortes pentru atitudinea razboinica a supusilor sai. Tara sa era fertila. Se cultivau porumbii si agavele, din ultimele, localnicii pregatind numai de ei stiuta bautura pulque.

Moctezuma urmarea ingrijorat miscarile si aliantele spaniolilor, mai ales cea cu tlaxcalanii il punea vadit pe ganduri. Ce era de facut? Orice incercare de a-l face pe Cortes sa nu vina in sfanta capitala azteca era sortita din fasa esecului. Moctezuma mai facu o incercare: trimise in tabara castiliana cinci soli cu noi daruri si mesajul ca el Moctezuma este “bucuros” foarte de apropierea strainilor si ca este gata sa dea anual o cantitate anumita din acest metal atat de pretuit de oamenii cu fata palida, dar, toate cu o singura conditie: strainii sa nu se duca niciodata la Tenochtitlan. (Sic!) Cortes era decis sa utilizeze in favoarea sa cat mai bine confictul existent de generatii intre azteci si tlaxcalani si de a-l pune pe Moctezuma in fata unei situatii dificile. Veni si o a doua solie trimisa din capitala lui Moctezuma. De aceasta data cu daruri si mai atragatoare si cu rugamintea expresa ca strainii chiar sa vina in capitala cat mai repede. Dar, pe care traseu? La focul de tabara Cortes asculta cu atentie istorisirile minutios relatate despre azteci de catre rivalii lor de moarte tlaxcalanii, acum supusi spaniolilor. Dona Marina, aceasta minunata femeie, i le traducea cuvant cu cuvant in dialectul castilian. Dar, aliatii amerindieni ii vorbira si de primejdiile la care puteau fi expusi daca se indreptau spre laguna. De pilda, daca spaniolii s-ar fi urcat pe creasta muntelui vulcanic Popocatepetl, ar fi putut zari de la acea altitudine toate drumurile care duceau spre Tenochtitlan, laguna si insusi orasul. Din pacate, tlaxcalanii nu-si puteau insotii aliatii, deoarece pe creasta muntelui, zeul, pesemne manios pe ceva scuipa foc si arunca pietre, insa pe spanioli, spectacolul unui vulcan in eruptie ii interesa in mod deosebit si mai ales panorama asupra lagunei, motiv pentru care, curajosul capitan Diego de Ordos se incumeta sa urce creasta, dupa ce eruptia se mai diminua din intensitate. Ajunsi pe varf, o minune! In fata spaniolilor inmarmuriti se deschise ca intr-un miraj ametitor panorama fantastica a orasului lagunelor, Tenochtitlan, cu drumurile care duceau spre capitala azteca, poate cele mai marete realizari rutiere care egalau doar vechile drumuri sau apii romane clasice si acele sate dispuse radiar in jurul capitalei ca pentru a-l sluji pe adevaratul lor stapan Moctezuma. Multa vreme capitanul Ordos, om calit in lupte, ramase inmarmurit in fata mirajului panoramic, nevenindu-i sa-si creada ochilor ceea ce vedea aievea ca intr-un vis. Dar se trezi in cele din urma, aducandu-si aminte de poruncile comandantului general, care-i indemna pe toti subalternii sa ajunga chiar acolo, in laguna. Va reusi oare?

(va urma)