O Geografie a Imperiilor Coloniale (IV)

Cred că fiecare generaţie nouă vine încărcată cu un mesaj pe care trebuie să-l nască; rolul nostru este să ajutăm această naştere. Cred că ceea ce se numeşte naştere nu e, adesea, decât oboseală nemărturisită, resemnare, amărăciune.

Ca să judeci drept un lucru, trebuie să te îndepărtezi oarecum, după ce l-ai iubit. Nevoia aceasta e adevărată cu privire la ţări, la fiinţe şi la tine însuţi.

Îmi simt mai des limitele. Şi e firesc să fie aşa, pentru că nu rămân niciodată, sau aproape niciodată, în mijlocul coliviei; fiinţa mea năvăleşte înspre gratii.-Andre Gide

Experienta este o scoala buna, dar taxele sunt mari.

Miresmele sunt sentimentele florilor.

Pamantul este stanca cea mare, de care omenirea, adevaratul Prometeu, e încatusata si sfasiata de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina si sufera pentru asta tortura.

Dragostea este o poveste straveche, dar care este totdeauna noua.-Heinrich Heine

La apusul marilor imperii (I)

Un student la Salamanca si un intelectual cuceritor

Inainte de a va lua cu mine intr-o calatorie universitara de documentare la Salamanca, permiteti-mi sa fac, mai intai, o deviere lingvistica spre o deplina intelegere a cursului povestii de fata. Dupa Decembrie ’89, in haosul anost al tranzitiei spre economia asa zis capitalista, mi s-a conturat in mintea mea vaga teama ca limba romana ar putea deveni la fel de dialectica precum surorile sale latine din Vest, spaniola, franceza, portugheza ori italiana sau ca limbile germanice din indepartatul si tenebrosul Nord. M-am temut o clipa ca voi ajunge precum frantuzul care, venit de la Paris in frumoasa si poetica Proventa, a fost nevoit sa foloseasca o alta limba materna, dialectul parizian, spre a se intelege cu rudele sale de sange din Sud si constat pe zi ce trece ca limba noastra romaneasca va deveni dialectica, caci imprumuturile din alte limbi, asa zisele “occidentalisme” de integrare sau “neologisme” sub acoperire vor denatura sensurile fara sa stim esenta terminologica.

Cand am inceput sa astern pe hartie aceasta disertatie, in ideea ca ea va deveni o fila de curs universitar, poate dupa trecerea mea in nefiinta, mi-au venit in minte o seama de neologisme, pe care noi romanii le asimilam, fara sa cunoastem sensul lor gramatical, literar ori fonetic si carora le dam in orice caz sensurile pe care le credem de cuviinta in functie de context, dar in orice caz nu cele reale. Si am sa iau ca exemplu termenii de Reconquista si Conquistadores sau, in limba noastra cea latineasca sau romanizata, Recucerire si Cuceritori desi, noi romanii, proaspeti cetateni ai UE, de care atat de mult suntem mandri, incat cadem din prostie in fudulie, preferam sa folosim versiunile primare, hispanice, pe care vi le-am redat plastic si boldat mai sus

Asadar, ca sa intelegem semnificatia terminologiei de specialitate de mai sus, ne vom intoarce in timpurile obscure, de inceput, ale formarii regatului Spaniei. Rand pe rand, bogatele posesiuni romane din Pen. Iberica sunt cucerite, in secolul al V-lea, de triburile germanice ale suevilor si vizigotilor, apoi, intre 711-718, arabii ocupa peninsula, punand bazele unui emirat, din 929 califat, cu resedinta la Cordoba. Din Asturia, singura provincie hispanica neocupata si oarecum independenta, porneste, in cel de-al VIII-lea veac o miscare, am zice noi nationala, de emancipare, de sub stapanire maura sau araba, cunoscuta sub denumirea generica de Reconquista sau Recucerire si incetatenita ulterior in terminologia istorica de specialitate. Rand pe rand si alte regate crestine din peninsula, Castilla, Aragon, Navarra si Portugalia adera la aceasta miscare de independenta, varful de lance al luptei de recucerire revenindu-le, prin uniunea dinastica de la 1479, Castilliei si Aragonului.

Am vazut, desigur, in episoadele precedente, cum s-a manifestat Reconquista iberica la ea acasa. Acum, vom remarca cum s-a manifestat in Lumea Noua, in acel miraj european de peste mari, nu inainte de a va lua cu mine la Universitatea din Salamanca, cea mai veche institutie de invatamant superior din Spania, un oras care se afla în nord-vestul Peninsulei Iberice în regiunea Castilla y Leon, la aproximativ 200 de kilometri de Madrid. O data importanta pentru istoria acestui prestigios centru universitar iberic a fost anul 1218, când Regele Alfonso al IX-lea a fondat Studiul General, precursor al Universitatii din Salamanca. Dezvoltarea lui a fost favorizata de catre Fernando Santo si de catre Alfonso al X-lea “Istetul”, care a numit Studiului General Universitate. În anul 1254 Papa Alexandru al IV-lea a numit Universitatea din Salamanca “una dintre cele patru lumini îndrumatoare a lumii” (împreuna cu Universitatile de la Oxford, de la Paris si din Bologna).

Acum vom merge impreuna sa facem cunostinta cu un tanar student visator pasionat de poezie si literatura, doua arte liberale in epoca. Se numea simplu Hernan Cortes, fiul capitanului de infanterie Martin Cortes de Monroy si al donei Catalina Pizarro Altamirano. Este cel mai tanar student al prestigioasei universitati spaniole si are numai 14 ani. Debil si chiar bolnavicios in timpul copilariei, Cortes isi depaseste conditia, studiind aici dreptul. Parintii sai voiau sa-l vada jurist de renume, numai ca el, ca mai toti tinerii zvapaiati, isi va alege alt destin, cu multa imaginatie. Sa urmarim acest destin unic!

Legile, desi i s-au parut grele la aprofundat, le-a respectat in sine si le va aplica pas cu pas in misiunea sa de peste Ocean. Idealul sau era Alexandru cel Mare si adesea era vazut invocandu-i pe Caesar sau Hannibal. Dupa numai doi ani de studii universitare, Cortes paraseste definitiv institutia si pe protectorul sau, unchiul Francisco Nunez de Valera, si s-a reintors acasa, in localitatea sa natala Medellin, lasandu-si parintii nemultumiti de atitudinea sa tinereasca, cam fara de frau. Poate ca aventurile razboinice ale tatalui sau i-au aprins imaginatia si dorinta nebuneasca de a se inrola sub arme. Il regasim, la 17 ani, sub comanda celebrului comandant de osti Gonzalo de Cordoba, ca infanterist promitator. Va calca oare pe urmele tatalui sau?

Botezul focului il va duce si pe meleaguri straine: insetat, flamand, biciuit de arsita verii ori strivit de crivatul iernii sau spalat de ploile torentiale, tanarul inrolat ajunge pe campurile de batalie din insorita si poetica Italie, acolo unde doua mari rivale, Spania si Franta se confruntau pentru stapanirea bogatei peninsule latine. Ceva insa il nemultumea: adeseori la focul viu al taberei militare, camarazii sai povesteau cu patos despre un tanar italian, messir Cristoforo, visator din fire si care in urma cu 10-12 ani traversa Marele Ocean, cu trei caravele, spre Apus, descoperind o lume noua. O lume noua! Si visul de a ajunge el insusi acolo nu-l mai parasi vreodata, iar toate bataliile la care in mod voit luase parte il lasau acum plictisit, rece si, poate plin de remuscari patetice…

Precum oarecand gloriosul sau inaintas, Cristofor Columb, Cortes isi anticipa destinul intr-o lume noua, plina de bogatii nemaivazute si unde nu puteau razbate decat cutezatorii, calitii in lupte si curajosii. Dar, primul pas era sa-si lase echipamentul de soldat si sa-l inlocuiasca cu cel de marinar, o noua provocare pentru orice tanar, chiar si visator de felul sau. Se angaja asadar pe una dintre corabiile guvernatorului Nicolas de Ovando, care era gata de plecare spre Apus…

Acest Nicolas de Ovando, cavaler si mare maestru al temutului Ordin de Alcantara, fondat la 1156 si rivalizand cu cel al Templierilor, se nascu in insorita Castilla la 1460 si a fost numit guvernator al Indiilor de Vest (Hispaniola) intre 1502 si 1509. El a ajuns in Lumea Noua dinspre Spania, cu o flota de 30 de nave, cea mai mare care navigase vreodata spre Indii. Aducea cu sine 2500 de colonisti. Planul lui Ovando a fost sa dezvolte Indiile de Vest din punct de vedere politic, religios si economic si de a spori influenta spaniola in regiune. Împreună cu el a venit de asemenea, Francisco Pizarro, care mai târziu, a reusit exploreze tinuturile de Vest şi America de Sud, apoi sa cucereasca Imperiul Inca. O altă navă il avea la bord pe Bartolomé de las Casas, mai târziu cunoscut sub numele de protector al indienilor. Când a sosit în Hispaniola în 1502, el a găsit localnicii într-o stare de revoltă. El suprima caineste această rebeliune printr-o serie de campanii sângeroase. Administrarea lui Ovando în Hispaniola (azi Haiti si Republica Dominicana, N.A.) a fost una de mare cruzime faţă de indieni. Când Columb a ajuns în 1492, numarul populatiei autohtone de amerindieni a fost estimat la aproximativ 500.000. Conform unui recensământ din 1507, numarul localnicilor a scazut dramatic in aceasta perioada la 60.000. Ovando a fondat mai multe oraşe in colonia Hispaniola şi, de asemenea, a dezvoltat industria minieră, a introdus cultivarea trestiei de zahăr, in paralel cu plante aclimatizate pe care le-a importat din Insulele Canare, şi a comandat o serie expeditii de descoperire. Coroana spaniolă nu a fost interesata numai de folosirea localnicilor ca sclavi, pentru a ajuta la furnizarea alimentelor, ci a vrut totodata să exploateze si mână de lucru ieftina pentru a extrage aurul din minele din apropiere.

Pentru a acoperi acest deficit, Ovando a importat pentru prima data in America sclavi africani vorbitori de limba spaniola sau acei ladinos la 1501. Cea mai mare parte dintre acestia au fost trimişi să lucreze pe domeniile de trestie de zahăr. Ce erau acesti ladinos? Un surplus de sclavi africani care au trait o perioada in Spania si apoi au fost deportati in Indiile de Vest. Este rechemat in Spania de regele Ferdinand, in 1509, si este succedat de Diego Columb. Acum e timpul sa ne intoarcem la eroul nostru necunoscut, inca, Hernan Cortes.

La 1504, Cortes se imbarca in sfarsit pentru Lumea Noua, pe una dintre corabiile capitanului Alonso Quintero. Dar, insasi aceasta Lume Noua era plina de primejdii ascunse si de un nou mod de abordare a razboiului. O lupta a vicleniei ascunse prin paduri uriase si pline de capcane, unde inamicul parea o fiinta spectrala desprinsa parca din filmul Predator. Apoi, clima, lupta de partea inamicului, o clima calda si umeda, tropicala cu noi boli, precum malaria si frigurile, pentru europeanul proaspat aclimatizat. De cum sosi pe pamant american, guvernatorul Nicolas Ovando, il puse sub ordinele directe ale loctiitorului sau, locotenentul Diego Velazquez, un om renumit prin razboaiele purtate in insula contra indigenilor. Cu siguranta, ca tanarul Cortes facu o impresie buna, el insusi primind botezul focului in lumea veche, pe campurile de lupta din Italia, acolo unde prea-catolicele lor maiestati purtau razboaie de suprematie in peninsula. Cortes stia sa se faca pretuit, stimat si mai bine zis stia sa se afirme ca un om indraznet si cutezator, facut pentru Lumea Noua. Veni si randul protectorului sau Velasquez sa se afirme in 1511, cand Cuba, insula vecina, fu definitiv cucerita si el ajunse guvernator, iar Cortes il insoti acolo in calitate de secretar. Aici, o ispita focoasa andaluziana, dona Catalina, fiica unui nobil, Juan Suarez, din Granada, fostul bastion maur, candva, il subjuga amoros si destinul ii se schimba in ceea ce vom urmari pe larg in episodul urmator…

(Va urma)