Evangheliile-o privire istorica (III)

Motto:”Pentru a crede cu certitudine, trebuie sa incepem prin a ne indoi.” – Stanislaus Lescynski

“Candva tarziu, va veni Cineva pe acest pamant de multe izvoade, si fara de prihana se va face trup cu dumnezeire; si fara de sovaire patimind, va sfarama hotarul cel fara de vindecare al stricaciunii; si aceasta se va face din pizma poporului necredincios, si pe-o inaltime va fi rastignit, si El cu blandete le va patimi pe toate, de buna voie suferindu-Le”-Solon Athenianul, filosof pagan

Evangheliile – cadrul istoric (II)

Tabloul confesional al Tarii Sfinte era foarte diversificat in vremea Mantuitorului Hristos si a pregatit cadrul propice scrierilor nou testamentare. Dupa cum am remarcat deja, gruparile religioase iudaice erau in asteptarea unor timpuri mesianice, intuite pe baza scrierilor vetero-testamentare, insa oprimarea poporului iudeu a facut diferita perceptia sa despre Imparatia Cerurilor. In continuarea celor prezentate in episodul precedent, vom completa tabloul confesional cu celelalte partide religioase care au jucat un rol important in derularea Istoriei Mantuirii.

Desi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor, carturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era sa multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns sa cunoasca extraordinar de bine „litera” Scripturii si treceau în popor drept o clasa chemata sa informeze si sa corecteze în probleme de învataturi Biblice. Luca îi numeste: „învatatori ai Legii” (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Mantuitorul Hristos, care desi nu studiase în nici una din scolile lor, îsi permitea sa interpreteze Scriptura în fata poporului într-un fel nou si nemaiîntîlnit în „traditie”. Popularitatea „învatatorului” din Nazaret era vesnic o pricina de invidie pentru clasa carturarilor (Matei 7:28-29).

Irodianii, aceasta garda numita dupa numele dregatorului Irod, erau un fel de politie neoficiala a Templului. Sub ochiul îngaduitor al stapînirii romane, irodienii patrulau prin curtile Templului si prin oras cautînd sa impuna norodului hotarîrile dregatorului. Romanii nu aveau acces în Templu si nici nu erau prea interesati în disputele religioase interne ale iudeilor, asa ca ei au îngaduit existenta acestei forte politienesti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).

Membrii gruparii zisa a zilotilor erau nationalistii fundamentalisti si fanatici ai vremii. Activînd ca o miscare de guerila sau ca o ceata de haiduci, acesti evrei erau gata sa-si dea viata pentru eliberarea Israelului de sub stapînirea romana. Virtutea lor suprema era „rascoala” si uciderea unui numar cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiratie era Iuda Macabeul, sub care se rasculasera evreii cu cîteva sute de ani înainte si, în ciuda fortei militare nesemnificative, reusisera sa scuture jugul asupririi straine. În cartea Faptele Apostolilor aflam ca multi alti patrioti evrei au încercat sa repete isprava Macabeilor si ca rascoalele lor erau privite cu simpatie si nadejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Mantuitorul Iisus Hristos Si-a ales din aceasta partida pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Sai: Simon Zilotul (Luca 6:15).

Mai erau apoi samarinenii sau locuitorii cetatii Samaria, azi localitatea Nablus, fosta capitala a regatului Israel. Acestia alcatuiau o populatie amestecata cu neamurile din jur, constituita in perioada exilica si post-exilica. Intre iudei, adica cei din sud, si samarineni, era o veche dusmanie din diverse ratiuni, teritoriale, politice si religioase. Sunt amintiti si in cartile Vechiului Testament, ca fiind foarte opozanti la reconstructia celui de-al doilea Templu din Ierusalim, dupa reintoarcerea evreilor din robia babiloniana. Capeteniile samarinene au trimis diferite scrisori curtii medo-persane, spre a determina stoparea lucrarilor de constructie la Templu. Faptele sunt consemnate pe larg in cartile Ezdra si Neemia. Cu toate acestea, Mantuitorul le dedica o pilda, cea a bunului samarinean, vindeca pe fiica unei samarinence si discuta cu o localnica de-a lor, starnind confuzia ucenicilor si a carturarilor. Se inchinau pe Muntele Garizim, unde aveau un Templu separat de cel de la Ierusalim. Tineau Pentateuhul cu rigurozitate si asteptau venirea lui Mesia.

In ceea ce priveste gruparea terapeutilor, aceasta s-a stabilit in Egipt, langa oazele orasului Alexandria. Erau pasnici si, dupa cum ne spune si denumirea lor, se ocupau cu medicina naturista. Dar, pe langa gruparile politico-religioase ale epocii studiate, evreii aveau si institutii proprii, precum Sinedriul. Ce era aceasta institutie?

În timpul Mantuitorului Hristos, Sinedriul era tribunalul suprem si forul care reglementa si conducea treburile civile si religioase ale natiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lînga Sinedriul Central functionau a serie întreaga de sinedrii locale (Mat. 5:22). Desi membrii Sinedriului pretindeau ca se trag din astfel de organizatii fondate înca de pe timpul lui Moise, este greu sa trasam istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniana. Sinedriul a luat fiinta numai dupa acel eveniment si numai din cauza ca poporul nu a mai avut un împarat sau o preotie care sa asigure unitatea si identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce întelegem astazi prin „sinod” sau „senat”. În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor”.

Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un numar de 71 de persoane. Misna si Gemara, doua culegeri de traditii iudaice, ne spun ca în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douazeci si patru de „capetenii preotesti”, care reprezentau cele 24 de cete ale preotimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douazeci si patru de „batrani”, ca reprezentanti ai populatiei civile (acestia mai erau numiti si „batrînii norodului” -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douazeci si doi de „carturari”, experti cunoscatori ai prevederilor civile si religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteste despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanti ai diferitelor fractiuni din Israel. Iisus Hristos Se referea la Sinedriu atunci cand ii anunta pe ucenici ca: „El trebuie sa mearga la Ierusalim, sa patimeasca mult din partea batrînilor, din partea preotilor celor mai de seama si din partea carturarilor; ca are sa fie omorît si ca a treia zi are sa învieze” (Mat. 16:21). Se prea poate ca Mantuitorul Hristos sa fi avut în vedere structura Sinedriului, cu un presedinte si 70 de membrii, atunci cînd Si-a ales cei 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, aceasta activitate sa fi anuntat trecerea autoritatii nationale în mîinile Lui si ale reprezentantilor Sai.

In ceea ce priveste sinagoga, desi aceasta a aparut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicaieri în cartile Vechiului Testament. Nici macar ultimul dintre profeti nu o pomeneste. Cum trecem însa în Noul Testament, sinagoga este întîlnita pretutindeni. Asezamintele ei sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim si dincolo de granite, în comunitatile evreiesti stabilite în „diaspora”. Ideea de baza a existentei Sinagogii era „studiul si educatia religioasa în textul Scripturii” (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul ca forma de autoritate exercitata în Sinagoga era congregationala. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt în hotarîrile luate. Cînd erau prezenti, preoti se bucurau de cinste, dar nu si de privilegii speciale. Functia lor era privita ca fiind legata mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditara. Conducatorii sinagogii nu-si puteau transmite autoritatea urmasilor lor, functiile erau hotarîte prin alegerea si votul adunarii. Numele celor care conduceau era de „fruntasi” (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lînga acestia functionau „diaconi” care se ocupau cu lucrarile materiale. Unul dintre ei se numea „cazan” si slujba lui era sa urmareasca citirea corecta a textelor. Erau apoi altii care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbita pentru a anunta intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curatenia si cu aplicarea pedepselor corporale. Acesti lucratori ai Sinagogii mai sînt numiti în Biblie si: „îngrijitori” (Luca 4:20) sau „flacaii” (Fapte 5:6).

Rigiditatea cultului mozaic din sinagoga, L-a determinat pe Mantuitorul Hristos Sa ofere ucenicilor Sai o pilda vie si un fapt real, blestemul smochinului, dupa cum urmeaza:

“Dimineata, a doua zi, pe cand se intorcea in cetate, a flamanzit;
Si vazand un smochin langa cale, S-a dus la el, dar n-a gasit nimic in el decat numai frunze, si a zis lui: De acum inainte sa nu mai fie rod din tine in veac! Si smochinul s-a uscat indata.
Vazand aceasta, ucenicii s-au minunat, zicand: Cum s-a uscat smochinul indata?
Iar Iisus, raspunzand, le-a zis: Adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta si nu va veti indoi, veti face nu numai ce s-a facut cu smochinul, ci si muntelui acestuia de veti zice: Ridica-te si arunca-te in mare, va fi asa.”

Oricîte defecte au avut si oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o contributie foarte pozitiva la pastrarea credintei în popor. Faptul ca acolo se citea cu regularitate Legea si se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în faclii spirituale care luminau în noaptea de întuneric spiritual din jur.

Evangheliile-o privire sinoptica (I)

In virtutea unor legi nescrise ale Istoriei, acceptam in general ca un eveniment este precedat de un sir de alte fenomene similare, care au rolul de a-l pregati pe acesta intr-un context istoric complex, bine definit. Se naste astfel fireasca intrebare: Ce a determinat scrierea Evangheliilor?

Daca secolul I d.Hr. avea sa fie unul de armonie pentru comunitatile crestine proaspat intemeiate, in urma misionarismului apostolic, zugravit pe larg in Cartea Faptele Apostolilor, atribuita Sfantului Evanghelist Luca, secolul al II-lea al erei crestine se anunta ca unul plin de convulsiuni, dispute si neintelegeri doctrinare, care, in cele din urma, vor inlesni aparitia si mai apoi propagarea ereziilor. Se afirma conducatorii comunitatilor locale si apar scrieri noi, atipice crestinismului incipient iudaic. Iudeo-crestinii sau crestinii iudei, adica cei care au acceptat Invatatura crestina, se vor simti in scurta vreme izolati si, pentru a-si conserva traditiile, vor dezvolta o literatura timpurie proprie, sub forma unor scrieri similare Evangheliilor sau Faptelor Apostolilor, numite si povestiri pseudo-epigrafice.

Acestea erau scrise de membri marcanti ai comunitatii crestine primare dar, atribuite ucenicilor Mantuitorului sau Sfintilor Apostoli. In centrul atentiei erau plasate personalitati de seama ale Crestinismului primar, precum Sfantul Apostol Petru sau Sfantul Apostol Iacov cel Mare, primul Episcop al Ierusalimului. Un veac al extremelor avea sa genereze in mod firesc doctrinele si scrierile gnostice, adesea confundate cu cele apocrife. Evanghelia dupa Iuda, de pilda, nu este o compozitie apocrifa, ci una de factura gnostica. Se cuvine sa precizam cititorilor nostri, faptul ca scrierile apocrife completeaza si nu deformeaza realitatile nou testamentare adeverite de circumstantele istorice. Termenul de gnosticism deriva din elina veche sau dialectul comun, unde il intalnim sub forma verbului gnosis, insemnand cunoastere rationala.

In decembrie 1945, un taran arab a facut o descoperire arheologica uimitoare la Nag Hammadi, in Egiptul de Sus. Obiectul acestei descoperiri il constituie, fara indoiala, cateva papirusuri continand texte gnostice, care, denuntate ca eretice de crestinii ortodocsi de la jumatatea secolului al II-lea, au fost ascunse. Termenul de gnosis, in acceptia gnosticilor, semnifica “introspectie”, adica un proces intuitiv de autocunoastere. Si a te cunoaste pe tine, sustineau ei, inseamna a cunoaste natura si destinul omului.

Privit la inceput de catre contemporani ca fiind o secta a iudaismului, Crestinismul va fi universalizat prin activitatea misionar-apostolica a fariseului Saul din Tars, botezat Pavel. Crestinismul va cuprinde initial, in aria sa de raspandire, teritoriile rasaritene ale lumii greco-romane. In cautarea Vesnicului Adevar, membri marcanti ai multor scoli filosofice eline vor adera la noua religie, insa isi vor pastra pe mai departe propriile lor conceptii pagane, incercand chiar sa le implementeze sub o forma sau alta in Crestinism. Astfel s-au nascut curentele si scrierile de factura gnostica, un fel de sinteze intre Crestinism, filosofia greaca tarzie si misticile orientale.

Dintre ereziile de factura gnostica care dateaza de la inceputul celui de-al II-lea veac al erei crestine se numara marcionismul si montanismul, dupa numele intemeietorilor lor. Marcion, un preot originar din regiunea Pontului, de pe malul sudic al Marii Negre a inceput sa predice la Roma, catre anul 150 d.Hr. o invatatura conform careia stabileste o opozitie intre Dumnezeul Vechiului Testament si Cel al Noului Testament. Cea de-a doua erezie gnostica care ne retine atentia este cea a lui Montanus, preot convertit la Crestinism, care initial slujea unei zeitati pagane orientale, foarte probabi Cibele. Acesta pretindea ca este incarnarea Sfantului Duh si vestea iminentul sfarsit al lumii. Nu trebuie sa ne mire aparitia unor astfel de oameni, tinan cont ca si sectarii din zilele noastre propovaduiesc asemenea invataturi gresite. Ereziile au deschis in schimb calea apararii Dreptei Credinte prin convocarea Sinoadelor Ecumenice din Antichitatea tarzie, carora le vom dedica un capitol separat. Scrierile celor doi gnostici s-au pierdut, ecourile lor regasindu-se in alte scrieri, de factura apologetica sau de aparare doctrinara. S-au ridicat oameni invatati care au condamnat fatis ereziile gnostice si ne retine atentia Sfantul Irineu, episcop de Lyon, in Gallia, prin lucrarea ramasa celebra: Impotriva ereziilor, scrisa in ultimii ani ai secolului al II-lea, foarte probabil pe la 180 d.Hr.

(Va urma)