Evangheliile-o privire istorica (II)

“Iar El le-a zis: De aceea, orice carturar cu invatatura despre imparatia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi si vechi.
Iar dupa ce Iisus a sfarsit aceste pilde, a trecut de acolo.
Si venind in patria Sa, ii invata pe ei in sinagoga lor, incat ei erau uimiti si ziceau: De unde are El intelepciunea aceasta si puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacov si Iosif si Simon si Iuda?
Si surorile (verisoarele) Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?
Si se sminteau intru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispretuit decat in patria lui si in casa lui.
Si n-a facut acolo multe minuni, din pricina necredintei lor. (Mat. XIII, 52-58)

Advertisements

Introducere-Memoria scrisului in Antichitate

Mantuitorul Hristos este de doua mii de ani figura centrala a istoriei crestine. Cea mai mare parte a omenirii isi dateaza calendarele de la Nasterea Sa, milioane de oameni injura cu numele Lui si se roaga in acelasi timp in Numele Lui.

Pericopa evanghelica de mai sus evidentiaza o stare de fapt permanenta: imaginea pe care si-au format-o generatii intregi despre Iisus Hristos din pricina necredintei. Se cauta Omul Hristos, se elimina dumnezeirea Sa vesnica si se propaga, cu precadere in mass-media occidentala, idei gresite care ataca morala crestina. De ce? Iata un studiu care ar putea sa va ofere un posibil raspuns.

In general, atunci cand ne aflam in posesia unei carti, mintea noastra cauta sa-si raspunda diferitelor intrebari date de urmatorii stimuli: cine a fost autorul, cand a fost scrisa cartea, ce idei cuprinde si cum sunt dezvoltate acestea, nu in ultimul rand, in cate limbi de circulatie a fost tradusa lucrarea in sine? Cu siguranta ca fiecare dintre noi a cautat sa-si raspunda cumva la aceste intrebari, cautand felurite variante, dar nu intotdeauna multumitoare. S-au nascut opiniile contradictorii, au aparut temeri si indoieli privind autenticitatea cartii si persoana autorului. In ziua de astazi, putem contacta autorul unei carti fie prin telefon, fax, e-mail sau dupa caz, ne adresam redactiei spre a cere drepturile de autor (copyrights), daca dorim sa preluam textul integral sau diverse citate atasate altei lucrari, procedura juridica care se aplica in intreaga lume civilizata, indiferent de continutul cartii.
Este foarte simplu sa gandesti si sa scrii astazi o carte, caci tehnologiile informatice de ultima ora faciliteaza acest deziderat al scriitorilor, dar nu in toate epocile istorice oamenii au beneficiat de asemenea avantaje inovatoare spre a-si propaga gandurile sau ideile. In sec. I d.Hr. a scrie era o meserie si multi oameni stiutori de carte asterneau cateva randuri, dar, preferau sa plateasca serviciile unui scrib, adica o persoana special instruita spre a consemna in scris gandurile celor mari sau ale stapanilor, dupa caz. Nu se folosea ciorna si nu erau corectori spre a evalua eventualele greseli gramaticale sau de exprimare.

De ce? Hartia, care a fost inventata de catre chinezi, ca suport de scriere, si importata ulterior in Europa prin filiera araba, nu exista in Antichitate, folosindu-se alte materiale, mult mai costisitoare. Lumea elenistica mediteraneeana a dat la lumina zilei, prin sapaturile arheologice efectuate in Grecia, Egipt si Orientul Apropiat, mai multe cioburi de ceramica, numite din greaca ostraca, la plural sau ostracon la singular, pe care erau incizate un nume sau cateva fraze scurte. De aici a derivat verbul a ostraciza, cu referire la acei condamnati ai unui polis elen care trebuiau sa-si ispaseasca pedeapsa izolati pe o insula, departe de casa, dupa cum poruncea tiranul cetatii. Insa atunci cand se dorea consemnarea unor texte mai lungi, de o oarecare importanta, se impunea necesitatea folosirii de suporturi speciale, ceva mai costisitoare pentru epoca in cauza: pergamentul si papirusul. Numele de pergament sau pergamemnondin limba elina, vine de la localitatea Pergam (Pergamon, in greaca, N.A.), situata in partea de NV a Asiei Mici la aproximativ 25 km. de litoralul Marii Mediterane, importanta metropola culturala si stiintifica a lumii grecesti orientale.

In secolul al II-lea d.Hr. metropola inregistreaza o adevarata renastere, devenind centrul spiritual al Asiei Mici pentru multa vreme. Aici se fabrica un produs rar si foarte scump pentru punga claselor sociale mici, dar destul de raspandit, pergamentul, o piele de animal tanar, oaie, capra sau antilopa, argasita si inalbita, pe care se scria. Fata de papirus, pergamentul uscat se pastra mult mai bine in timp, putand fi folosit si a doua oara, dupa ce se razuia cat mai bine cu putinta primul text scris. Pergamentul folosit consecutiv se numea palimpsest. Spre deosebire de papirus, pergamentul, fiind mult mai fin, se putea face caiet, iar mai multe caiete formau un codice sau codex , despre care vom mai aminti pe parcurs.

Cel de-al doilea suport utilizat in mod frecvent pentru scris, in Antichitate, era foaia de papirus, ceva mai ieftina sub raportul pret-calitate si destul de costisitoare din punct de vedere al conservarii in decursul timpului. Papirusul, denumit stiintific Cyperus Papyrus, este o planta acvatica emersa, din familia erbaceelor, originara din Egipt sau Sudan a carei tulpina in lungime de 1 m. se desface dupa recoltare in fasii late de cativa centimetri. Se obtin astfel prin metode de prelucrare bine perfectionate foi de 20-40 cm. pe o latura, care pot fi scrise pe ambele fete. Studiul scrierii pe papirus a dezvoltat o disciplina noua de cercetare interdisciplinara, Papirologia, studiata cu precadere de catre egiptologi, deoarece in Tara Egiptului se folosea pe scara larga papirusul. Potrivit informatiilor furnizate de catre scriitorii antici greco-romani, s-a calculat ca folosindu-se astfel de materiale, se puteau scrie aproximativ trei silabe pe minut sau saptezeci si doua de cuvinte pe ora. Pentru Evanghelia dupa Marcu, cea mai scurta ca lungime, erau necesare o suta de ore pentru a transcrie materialul cules.

Ce sunt Evangheliile si de ce, in mod oficial, Biserica nu recunoaste decat patru ca fiind inspirate? Pentru a putea raspunde suficient de bine acestei provocari istorice si de credinta, am apelat la una dintre disciplinele auxiliare din invatamantul teologic de la noi: Studiul Noului Testament, o materie care se studiaza in seminariile liceale ortodoxe si in institutiile superioare de profil. Pe langa aceasta sursa, am confruntat diferite opinii si pareri ale teologilor ortodocsi fata in fata cu cele similare ale carturarilor de confesiune romano-catolica. Am fost nevoit sa elimin de la bun inceput factorul protestant si neo-protestant care cauta in permanenta sa distruga invataturile Bisericii. Am ales pericopele evanghelice justificative acestui studiu dupa Evanghelia Sfantului Matei, deoarece aceasta a fost gandita initial in aramaica, deci limba in care S-a exprimat Mantuitorul Hristos, apoi, a circulat versiunea oficiala in dialectul elin comun, tocmai spre a ne face o imagine lingvistica suficienta, apropiata in mare de realitatile de atunci. Lumea a auzit vorbindu-se azi, poate mai mult decat oricand, si de alte povestiri vechi, numite evanghelii apocrife, care fac aluzie la viata Mantuitorului Hristos dar, care nu figureaza intre cele 27 de carti care alcatuiesc canonul Noului Testament, asa cum au ajuns ele pana la noi. Ele au starnit un adevarat val seismic in mass-media prin propagarea unor emisiuni tendentioase, cu vadit caracter anti-crestin, carti, publicatii de larg tiraj, toate acestea atragand, in cele din urma, protestele majoritatii confesiunilor crestine de buna credinta din lumea civilizata. Ce sunt asadar apocrifele? Etimologia cuvantului apocrif, vine din grecescul apokryphos, termen care definea ceva ascuns. Asadar, scrierile apocrife desemneaza o opera literara atribuita in general unui personaj biblic si care nu face parte din canonul scripturilor crestine inspirate. De-a lungul timpului au circulat Fapte, Evanghelii Apocrife, toate acestea marind starea de confuzie generala privind desfasurarea istoriei Mantuirii neamului omenesc.

Am incercat, in episodul precedent, sa schitam in linii mari, un cadru istoric al desfasurarii unor fapte care L-au avut in centrul atentiei pe Insusi Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul Hristos si un grup de apropiati ai Lui, Sfintii Apostoli si ucenicii Domnului. Ele au schimbat definitiv constiinta religioasa a omului dezvoltandu-se treptat o religie cu totul noua si diferita in acelasi timp, Crestinismul, ai carei aderenti, mai intai Sfintii Apostoli si ucenicii Domnului, se vor grupa la inceput in mici comunitati locale, apoi in altele mai complexe care vor constitui nucleul Bisericii lui Hristos.

Evangheliile-cadrul istoric (I)

Vestea cea Buna a Imparatiei lui Dumnezeu sau Evanghelia, nu era o noutate pentru poporul evreu, promisa fiind din timpurile vechi testamentare, fie prin descoperirile profetice, fie prin derularea unor evenimente istorice care prefigurau cele viitoare. Dar oprimarea poporului ales sub diverse stapaniri straine, mai ales dupa captivitatea babilonica, au deformat vizibil imaginea sau perceptia Imparatiei de Sus, evreii pierzandu-si speranta in suprematia spirituala a statului davidic. Apare indoiala. Dar cum poti sa te indoiesti in fata scrierilor profetice pastrate cu atata sfintenie la Templul din Ierusalim si talcuite multimii de catre carturari si invatati? Raspunsul este aparent foarte simplu: nu toata lumea stia carte in societatea iudaica de la inceputul secolului I d.Hr. si nu toti oamenii puteau intelege lucrurile ascunse, cu anevoie de patruns chiar si pentru mintile luminate de atunci. Aceste scrieri profetice anuntau venirea lui Mesia, un Vlastar din neamul regelui David care urma sa restaureze imparatia lui Israel. Insa, atunci cand esti la discretia unei mari puteri, chiar ideile mesianice pot deveni periculoase si pot degenera in conflicte nedorite cu autoritatile, ori, leader-ii religiosi nu doreau sa-si piarda increderea stapanitorilor straini, spre a-si pastra multa vreme privilegiile obtinute prin eforturi deosebite, adeseori de ordin financiar.

Dintre toate puterile opresoare straine care s-au succedat peste teritoriul Iudeei, dupa captivitatea babilonica, cea mai de temut a ramas Roma Antica. Ea a ocupat Palestina in anul 63 i.Hr. datorita geniului militar al generalului Pompeius si a sfarsit in anul 70 d.Hr., atunci cand armatele lui Titus Livius vor transforma in ruine Cetatea Ierusalimului Antic. Iudeea a devenit stat clientelar Romei, adica in schimbul recunoasterii autoritatii imperiale, poporul iudeu beneficia de protectie politica fata de statele din jur, desi provincia nu era inclusa teritorial statului roman. O rascoala iudaica antiromana va pune capat definitiv anticului Israel. In anul 135 d.Hr., imparatul Hadrian schimba denumirea tarii in Palestina, nume preluat de la stravechii locuitori, filistinii, amintiti in scrierile vetero testamentare si interzice reconstructia Orasului Sfant, la fel si reintoarcerea comunitatilor evreiesti risipite in anul 70 d.Hr. Datorita acestor stari de fapt adeverite istoric, s-au nascut de timpuriu in societatea iudaica primele miscari cu caracter mesianic care se opuneau fatis stapanirii straine. Unele erau pasnice, altele violente. Ele s-au constituit in cele trei mari curente evreiesti religioase ale epocii: fariseii, saducheii si esenienii, dar si in altele de factura pur populara care au ramas in constiinta iudaica, precum botezatorii. Iata marturia renumitului istoric evreu Flavius Josephus (37-100 d.Hr.) in acest context, consemnate in opera sa Autobiografia:

“Pe la varsta de saisprezece ani, am vrut sa fac experienta diferitelor secte ale neamului nostru. Exista trei secte: prima, a fariseilor, a doua, a saducheilor, a treia, a esenienilor; am mai vorbit despre asta de mai multe ori. Ma gandeam ca daca invat sa le cunosc temeinic pe toate, lucrul acesta o sa-mi ingaduie sa o aleg pe cea mai buna. Cu multa sarguinta si cu eforturi deosebite, am trecut pe la toate trei. Nu m-am marginit nici macar la aceata experienta, ci auzind vorbindu-se despre un oarecare Bannous care, traind in pustie, se multumea sa poarte drept vesminte ceea ce ii daruiau copacii, sa se hraneasca doar cu ce rodea pamantul de la sine si facea numeroase ablutiuni cu apa rece ziua si noaptea, din grija pentru curatenie, m-am facut invatacelul sau.” (Autobiografia, Cap. II, vers. 9-11)

La o lectura sumara a textului, am fi tentati sa credem ca marele istoric iudeu face aluzie la persoana lui Ioan Botezatorul, dar, critica de specialitate ne releva alte aspecte. Bannous ii urmeaza cu cativa ani lui Ioan Botezatorul, insa multe elemente inlesnesc apropierea dintre ei: pustia, austeritatea hranei si a vesmintelor, ablutiunile sau spalarile ritualice raspandite intre iudei. Acelasi autor sus citat, intr-o alta lucrare a sa, binecunoscuta in epoca, distruge confuzia primului text:

“Irod pusese sa-l ucida (Ioan, N.A.), desi era un om cumsecade si-i indemna pe evrei sa fie virtuosi si drepti unii fata de altii, cucernici fata de Dumnezeu ca sa mearga impreuna la botez, caci doar cu aceasta conditie Dumnezeu socoteste placut botezul, daca slujeste nu pentru iertarea unor pacate, ci pentru curatirea trupului, dupa ce mai inainte s-a curatit sufletul prin dreptate. Oamenii se adunasera in jurul lui, caci se infierbantasera auzindu-l vorbind.” (Antichitatile iudaice, Cap. XVIII, vers. 116-119)

Iar pentru a elimina definitiv confuzia intre Ioan Botezatorul si alti falsi botezatori, prinsi in valtoarea curentului mesianic, Mantuitorul Hristos Insusi adevereste:

“Dupa plecarea acestora, Iisus a inceput sa vorbeasca multimilor despre Ioan: Ce-ati iesit sa vedeti in pustie? Au trestie clatinata de vant?
Dar de ce ati iesit? Sa vedeti un om imbracat in haine moi? Iata, cei ce poarta haine moi sunt in casele regilor.
Atunci de ce-ati iesit? Sa vedeti un prooroc? Da, zic voua, si mai mult decat un prooroc. Ca el este acela despre care s-a scris: “Iata Eu trimit, inaintea fetei Tale, pe ingerul Meu, care va pregati calea Ta, inaintea Ta”.
Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el.”

Unele dintre curentele religioase iudaice, prezentate la inceput s-au manifestat pasnic, precum saducheii, fariseii si esenienii, in timp ce altele au fost dintru inceput ostile stapanirii romane, precum partida zelotilor sau ceea ce numim aripa radicala a fariseilor. Ce interese reprezentau aceste grupuri? Esenienii traiau in afara Orasului Sfant, astfel dupa cum ne-au demonstrat descoperirile intamplatoare de la Marea Moarta din anul 1947, de pe faleza de Vest sau Qumran. Erau deosebit de rigurosi si de asceti, in acelasi timp, urmarind sa restabileasca la Ierusalim un cult legitim, fara sincretisme. Erau apreciati pentru castitatea lor la Curtea de la Ierusalim, motiv pentru care erau privilegiati sa intre in Sfanta Cetate printr-o poarta in zidul de SV, numita ulterior, Poarta Esenienilor. Manuscrisele de la Qumran releva multe aspecte ale vietii comunitatii “monastice” eseniene, inclusiv sulul intitulat Razboiul Fiilor Luminii impotriva Fiilor Intunericului. Mai multi teologi apuseni considera ca Ioan Botezatorul a facut parte din secta esenienilor, fondata de un Invatator din Damasc sau ca Insusi Mantuitorul Hristos ar fi frecventat la un moment dat gruparea de la Qumran. Nu suntem de acord cu aceste ipoteze, deoarece din pericopa evanghelica redata mai sus, se neaga ambele apartenente:” Sa vedeti un prooroc sau o trestie clatinata de vant? Trestie in aramaica transcrie cuvantul grecesc essanoi sau esenian.

In ceea ce-i priveste pe saduchei, cei care zic ca nu este Inviere, ei reprezentau aristocratia sacerdotala si ocupau in Sanhedrin sau Tribunalul religios iudaic de la Templu, functiile cele mai importante. Pretindeau ca sunt continuatorii preotului Sadoc din vremea regelui Solomon, de unde si-au luat, probabil, numele. Negau nemurirea sufletului si Invierea cea din morti. Pentru a-si pastra nealterate privilegiile, s-au pus bine cu autoritatile romane de ocupatie. Erau dispretuiti de catre clasele sociale modeste ale societatii iudaice. La celalalt pol, se situa partida fariseilor, mereu in opozitie cu cea a saducheilor. Credeau in Invierea cea din morti, in existenta ingerilor si, foarte important, nu negau nemurirea sufletului. In Evanghelii, fariseii sunt priviti cu oarecare simpatie, iar in Evanghelia dupa Ioan, unul dintre fruntasii iudeilor, un fariseu pe nume Nicodim este vadit interesat de Invataturile Mantuitorului. Are o convorbire cu Hristos la ceas de mare taina, in noapte (Ioan, Cap.III, vers. 1-22) si participa apoi la ingroparea Mantuitorului Hristos (idem, Cap.19, vers.39). In diaspora iudeo-elenistica, partida fariseilor va detine renumite scoli teologice, in adevaratul sens al cuvantului, una dintre acestea aflandu-se in Tars-ul Ciliciei. De aici, din tagma lor, se va ridica Vasul ales, Sfantul Apostol Pavel, un ucenic al vestitului rabin Gamaliel (F.A., Cap. XXII, vers.3). Fariseii vor intretine mereu vie constiinta apartenentei religioase a poporului evreu la cultul mozaic, cu precadere dupa raspandirea acestuia printre neamuri. Lor li se datoreaza dezvoltarea literaturii rabinice in exil, intre secolele III-IV d.Hr., prin tratatele de teologie Misna si Gemara, reunite in Talmud.

(Va urma)

Te-ar mai putea interesa...