Evangheliile-o privire istorica (I)

Si iesind din templu, unul dintre ucenicii Sai I-a zis: Invatatorule, priveste ce fel de pietre si ce cladiri!
Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari cladiri? Nu va ramane piatra peste piatra sa nu se risipeasca.
Si sezand pe Muntele Maslinilor, in fata templului, Il intrebau, de o parte, Petru, Iacov, Ioan si cu Andrei:
Spune-ne noua cand vor fi acestea? Si care va fi semnul cand va fi sa se implineasca toate acestea?
Iar Iisus a inceput sa le spuna: Vedeti sa nu va insele cineva.
Caci multi vor veni in numele Meu, zicand ca sunt Eu, si vor amagi pe multi. (Marcu, Cap.13, vers.1-6)

O motivatie istorica a studiilor scripturistice

In ultima perioada de timp, prin intermediul audio-vizualului din mass-media, se propaga o imagine vadit deformata desprea realitatile scripturistice nou testamentare, alta decat cea obiectiva critica, prin care se cauta a se prezenta doar particularitatile omenesti ale Persoanei Mantuitorului Hristos, eliminandu-se total natura Sa complexa Divino-Umana. Se incalca astfel, in mod voit, una dintre prevederile Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (432 d.Hr.), care a condamnat nestorianismul, doctrina ereticului patriarh de Constantinopol, Nestorie, privind Persoana Mantuitorului (Diosopropismul=doua naturi, N.A.), ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451 d.Hr.), prin care s-a luat atitudine impotriva ereziei arhimandritului constantinopolitan Eutihie si doctrinei monofizite ( mono=una, fizios=fire, N.A.) sau impingand lucrurile si mai departe se reafirma arianismul ( Arie, un calugar din Alexandria afirma despre Iisus Hristos ca este o creatura a Tatalui), condamnat la Niceea la Primul Sinod Ecumenic din anul 325, tinut sub patronajul imparatului Constantin cel Mare.

Textele scripturistice Nou Testamentare sunt tratate sumar, ad literam, iar acolo unde ele pastreaza o anumita tacere voita in planul Mantuirii neamului omenesc, acestea sunt completate cu alte texte care nu au nici o legatura cu timpurile evanghelice, fiind compozitii ezoterice tarzii. Ultimele nu apartin mediului literar siro-palestinian in care s-au compus textele scripturistice autentice, asa dupa cum vom vedea in derularea studiului nostru. Se cauta a se evidentia doar Omul Iisus, perceput ca un simplu rabin, emancipat, desigur, unic in peisajul societatii iudeo-elenistice tarzii din secolul I d.Hr. Se doreste insistent, mai mult poate ca niciodata in istoria literara, a se promova textele apocrife, dar fara discernamantul teologic matur necesar cercetarilor scripturistice, multe dintre acestea fiind inventii literare romantate tarzii, “descoperiri” false, insa care prind foarte bine in mrejele lor publicul larg, dornic de senzational.
Se pot falsifica oare Adevarurile de Credinta? Raspunsul este da si nimic mai simplu, daca tinem cont de faptul ca tehnologiile avansate de ultima generatie pot scoate la iveala alte “adevaruri” facute astfel incat sa para autentice, venite parca din timpurile biblice. Si acum urmeaza marea intrebare: De ce sau cui ar folosi aceste autentice “descoperiri”? Ca sa raspundem acestei intrebari, va voi spune o anecdota. Cam pe la mijlocul veacului al XIX-lea, doi tineri saraci din Campagna, o regiune din Italia meridionala, au inceput sa-si ajute satenii ca sa care apa necesara de la un put situat in afara satului. Asa isi asigurau traiul modest de pe o zi pe alta caci, consatenii lor ii plateau. Intr-una din zile, unuia dintre tineri i-a venit ideea geniala, pe atunci, de a construi o conducta, care sa le usureze munca, dar in acelasi timp sa le aduca si un profit financiar pentru a nu mai avea grija presanta a zilei de maine. Solutia lor a prins, iar azi sunt mari milionari, deoarece conducta lor pompeaza capitaluri uriase. Daca inlocuim imaginar conducta noastra cu trusturile mass-media din Occident sau de la noi, mai nou, iar lichidul vital, apa, cu emisiunile de senzatie si reclamele de succes, deja ati dat raspunsul la intrebarea de mai sus.

Astfel s-au propagat carti de senzatii tari precum renumitul roman Codul lui Da Vinci sau emisiuni cu titluri pompoase, menite sa atraga, ca in cazul Evangheliei dupa Iuda, in jurul careia deja graviteaza opinii pro si contra. Intamplator, am avut ocazia sa vad o emisiune de succes, importata la noi si difuzata de Televiziunea Romana, asa zis nationala, in Saptamana Patimilor, un moment propice de a-si atrage audienta maxima din randurile telespectatorilor naivi, obisnuiti de cativa ani sa urmareasca tot ceea ce este expirat in Occidentul emancipat. Emisiunea era moderata de un tanar jamaican, vadit revoltat pe Biserica, incercand sa demonstreze ca dincolo de realitatile evanghelice, Biserica ar ascunde alte “secrete inviolabile”. Eroul nostru, care aducea mai degraba cu fiinta spectrala din filmul Predator, se plimba metodic de la o confesiune crestina la alta, incercand sa-si dea un raspuns pluzibil la o chestiune de credinta, pe care ne indoim sa o fi avut destul de bine insusita.

Motivele invocate anterior si altele, m-au determinat sa scriu studiul de fata, avand deja doua precedente, Lumea in vremea Mantuitorului Hristos si Septuaginta, sau traducerile grecesti ale sfintelor scripturi ebraice, publicate in contextul rubricii saptamanale Historia Universalis. Articolul isi propune sa vina ca o completare si o lamurire a unor realitati care au schimbat constiinta religioasa a omului, referindu-ne strict doar la Evanghelii ca scrieri Nou Testamentare, de asemenea sa discernem falsurile de lucrurile adevarate asa dupa cum au ajuns ele pana la noi, in decursul a 2000 de ani de Crestinism.

Pericopa evanghelica pe care am redat-o mai sus, la inceput, justifica intr-adevar un mesaj cristic adresat Sf. Apostoli si ucenicilor de a se feri de amagirile viitoare, cand multi au incercat si continua sa decripteze si sa interpreteze Cuvantul lui Dumnezeu Intrupat fara o pregatire de specialitate temeinica in domeniul teologiei liturgice.

Textele si citatele scripturistice Nou Testamentare pe care le-am folosit in studiul meu, respecta versiunile romanesti ale Bibliei, editate in decursul timpului de catre Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane. De la bun inceput am incercat sa elimin termenii de specialitate din vastul domeniu de cercetare al Teologiei, deoarece l-am gandit ca pe un articol care sa raspunda cerintelor firesti ale unor categorii largi de cititori si nu neaparat unui public din aria preocuparilor teologico-doctrinare in mijlocul caruia ma invart de cativa ani incoace, ca angajat al unui seminar teologic liceal ortodox din tara.

Evangheliile-o privire generala

Istoria Evangheliilor a inceput sa preocupe luminatele minti ale Reformei, cu precadere, inca din veacul al XVI-lea, dar despre o cercetare istorica propriuzisa nu putem vorbi decat incepand cu secolul al XIX-lea.

Deschiderea spre Occident a Imperiului Otoman, in urma redimensionarii Problemei Orientale, dupa 1683, a facilitat implicit si intrarea in circuitul de valori a Tarii si Locurilor Sfinte, atat de necesare afirmarii individuale a celor trei mari religii monoteiste ale lumii: mozaismul, crestinismul si islamismul. Falsi misionari, manati de ambitii desarte, inventeaza spionajul occidental, de care se vor folosi mai apoi cu succes in interesul Marilor Puteri ale timpului, precum Germania Kaiserului Wilhelm II-lea (1888-1918), Anglia Reginei Victoria (1837-1801) sau Marele Imperiu al tarilor de la Rasarit (1801-1917). In linii mari, preocuparile lor pot fi subinscrise intervalului de timp 1856-1923. Multi dintre acestia nu erau catolici curati, ci mai degraba protestanti notorii. De ce necesitatea imperioasa a studiilor evanghelice? Aici este o intrebare delicata, la care vom incerca sa raspundem pe scurt. In primul rand cultele protestante din care au derivat apoi cele neo-protestante, au dezbinat Biserica lui Hristos, au desfiintat si secularizat (instrainat) Invataturile Sale si au readus in prim plan indoiala Adevarurilor de Credinta, adeverite scripturistic si cimentate pe baza invataturilor Sfintilor Parinti. Reforma anihileaza scrierile Sfintilor Parinti si tot ceea ce inseamna credinta crestina autentica. Astfel s-au nascut falsurile, traducerile gresite, ereziile si sectele tarzii.

O data ce indoiala a patruns in mintile credinciosilor s-a simtit nevoia fireasca de a readuce la zi, pe baze stiintifice, temeinicia istorica a Mantuirii neamului omenesc. Cand arheologia s-a diversificat in diversele sale ramuri de cercetare interdisciplinara pentru a redescoperi civilizatiile Antichitatii orientale, Palestina a manifestat un interes deosebit din partea arheologilor, derivand din preocuparile lor stiintifice o disciplina auxiliara arheologiei, necesara pentru studiile scripturistice vetero si nou testamentare, pe care o vom defini in continuare ca Arheologia Biblica. Aflata intr-un pericol de secularizare tot mai evident, mai ales dupa Marea Revolutie Franceza de la 1789, atunci cand structurile ecclesiastice au fost aproape desfiintate, Biserica a fost nevoita sa apeleze cu succes la somitatile stiintifice din afara sistemului sau din lumea profana spre a se putea apara corespunzator fata de atacurile diverselor grupari neo-protestante, politico masonice sau de alta natura, care subminau si continua sa inlature autoritatea vazuta a lui Hristos. Prabusirea Imperiului Otoman in anul 1920 a avut drept consecinta situarea Tarii Sfinte in sfera politica a lumii crestine occidentale si o mai buna organizare a cercetarilor biblice, mai ales in perioada interbelica (1918-1939).

Evangheliile-repere istorico-lingvistice

Inca din cele mai vechi timpuri existentiale ale umanitatii, oamenii au comunicat intre ei si au vehiculat astfel ganduri, idei, sentimente, fie prin viu grai, fie prin scris. S-au nascut doua traditii distincte, mai intai cea orala, apoi cea scrisa. Este foarte usor sa comunicam astazi intre noi, dar nu astfel stateau lucrurile in trecut, mai ales la popoarele Orientului Antic, cu precadere la neamurile semitice din zona siro-palestiniana. La aceste neamuri din care fac parte si evreii s-a nascut de timpuriu istoria orala, fiind mai accesibila prin definitie, decat cea scrisa sau mai usor de inteles, intr-un limbaj poetic de catre cei care nu stiau carte. Pornind de la aceste premize vom analiza contextul sau cadrul aparitiei Evangheliilor, la inceput in societatea iudaica tarzie de secolele I-II d.Hr., deoarece Vestea Buna a fost propovaduita mai intai poporului ales si in cele din urma Cuvantul lui Dumnezeu s-a raspandit si la alte neamuri din jur. Arta scrisului s-a dezvoltat mult mai tarziu, fiind apanajul elitelor societatii, in cazul nostru sacerdotiul iudeu avand o activitate intensa la Templul din Ierusalim.

Atunci cand avem ocazia sa citim o carte tradusa dintr-o alta limba, ne ridicam fireasca intrebare: cum se exprima autorul acelei carti in limba sa materna? Sau intelegem exact ce a vrut sa ne transmita respectivul autor? Putem evalua corespunzator spusele sale sau cautam sa adaugam alte intelesuri si atunci cadem in extrema confuziei generale? O disciplina speciala care ne ajuta sa raspundem intrebarilor de natura filologica expuse anterior se numeste erminiutica. Asadar, erminiutica este teoria interpretarii ( in greaca inseamna a interpreta, N.A.) corecte si complete a unui text literar in general. Daca cuvintele si insiruirea lor insotite de gesturi sunt mai usor de inteles, arta scrisului comporta o anumita dificultate, mai ales atunci cand ideile transcrise exprima idei mai deosebite sau cand de la aparitia lor a trecut un timp indelungat pana sa ajunga la noi, ca in cazul Evangheliilor. Ori, ca sa intelegem cu acuratete ce a vrut sa zica un autor sau altul, trebuie sa tinem cont de cateva elemente esentiale: timpurile istorice in care a compus, mentalul social al epocii care l-a determinat sa scrie si nu in ultimul rand limba in care a scris, factor foarte important.

O data cu intoarcerea lor din exilul babilonian, evreii adopta foarte multe obiceiuri straine lor sau de import, ca de pilda limba aramaica. Era un dialect comun, usor de vorbit, chiar si de paturile sarace ale societatii iudaice post-exilice, ba mai mult, ei se puteau intelege acum mai bine cu popoarele din jur, aramaica fiind vorbita fluent pe un areal geografic foarte vast, din Babilonia pana pe tarmurile Marii Mediterane. Dar nu toate categoriile sociale iudaice adopta aramaica. Clasa sacerdotala a fariseilor si a saducheilor, conservatoare in religiozitatea sa, va continua sa scrie si sa vorbeasca in ebraica veche, iar ulterior spre a se intelege cu autoritatile romane de ocupatie, vor utiliza pentru un timp limitat latina si greaca. Pentru evreii raspanditi in diaspora, adica cei aflati in afara Palestinei, imprastiati printre neamuri, la romani sau la greci, limbile de comunicare vor fi in exclusivitate latina clasica, in cazul iudeilor romanizati din Roma, cu precadere, sau care au preluat obiceiurile romane sau limba greaca (dialectul comun) pentru cei care s-au stabilit in partea rasariteana a lumii mediteraneene, in marile cetati polisuri grecesti fondate de Alexandru cel Mare (336-323 i.Hr) si de urmasii sai diadohi.

Limba aramaica are intelesuri semantice adanci, lina ca o poezie si care foarte usor poate fi versificata atunci cand vorbitorul vrea sa transmita auditoriului adevaruri divine profunde, altfel percepute intr-o alta limba. Insusi Mantuitorul Hristos intareste aceste intelesuri adanci, greu de aprofundat azi : ” De aceea le vorbesc in pilde, ca, vazand nu vad si, auzind, nu aud, nici nu inteleg” (Mat.Cap.13, vers.13). Citatul anterior, redat dupa Evanghelia Sfantului Evanghelist Matei, la fel ca si pericopa evanghelica de la inceputul acestui studiu, reflecta modalitatea de exprimare in limba aramaica, stiut fiind faptul ca Evanghelia dupa Matei este singura carte a Noului Testament, scrisa initial in aramaica, apoi fiind tradusa in greaca, la o data tarzie, intre anii 43-44 d.Hr., pentru primele comunitati crestine din Palestina. Autoritatile rabinice au luat decizia de a traduce din ebraica in aramaica o parte din literatura teologica iudaica, texte ce au purtat denumirea generica de Targumuri sau de traduceri, intr-o acceptiune mai larga a termenului, tocmai pentru ca populatia sa patrunda mai usor adancurile invataturilor de credinta. Aceste texte s-au numit Scripta aramaica, fiind o culegere de pilde, invataturi, din care, pentru curiozitatea dumneavoastra voi reda un fragment din Rabdarea lui Hillel, un rabin contemporan epocii Mantuitorului Hristos:

“Rabbani invata: omul sa fie linistit si bland ca Hillel si nemanios ca Samai. O data au incheiat doi oameni o prinsoare si au zis: Cel care merge si manie pe Hillel va primi patru sute de suzi (moneda ebraica, N.A.)…. Prinsoarea fiind facuta, un tanar ii pune rabdarea rabinului la incercare, printr-o intrebare banala: ” Din ce pricina sunt capetele babilonienilor rotunde?” Iata si raspunsul:

Hilllel a raspuns: Fiul meu, tu ai pus o intrebare insemnata! Pentru ca ei nu au moase cu mintea intreaga.” Poezia limbii aramaice se evidentiaza si in textul redat mai sus.

Limba vorbita astazi de populatia Libanului se aseamana foarte mult cu aramaica, limba in care a predicat Mantuitorul Hristos ucenicilor si multimilor. Cu siguranta, Iisus ar fi putut predica si in ebraica, dar aceasta era o limba culta, folosita in liturghia Templului, iar invataturile divine ar fi fost cu anevoie intelese de catre ucenici si mai apoi de catre multimile care Il urmau pe cale. Inchipuiti-va ce s-ar intampla ca un preot din zilele noastre sa-si tina liturghia in elina veche, limba Sfintilor Parinti, in fata credinciosilor? Toti ar pleca fara sa priceapa mare lucru.

Oamenii de pe intreg mapamondul comunica astazi in limbi de larga circulatie internationala, precum engleza, franceza, spaniola sau portugheza. Ele s-au generalizat in urma expansiunii coloniale europene din secolele XV-XIX. Exista manuale, dictionare, dupa care acestea se studiaza in scoli, licee, facultati, sub indrumarea unor cadre competente: profesori, translatori. Le auzim zilnic vorbindu-se la o emisiune TV, vizionand un film sau de ce nu, suntem obligati sa conversam intr-o astfel de limba ca sa ne intelegem cu semenii nostri sau sa ne promovam o anumita activitate. Dar oare, ceea ce exprimam intr-o asemenea limba coincide intru totul cu gandurile noastre? Sunt ferm convins ca v-ati pus aceasta intrebare.

Dar ce te faci atunci cand vrei sa spui ceva intr-o limba care astazi nu se mai vorbeste? Te confrunti cu lipsa dictionarelor explicative, cu manualele de specialitate, este ceea ce definim prin termenul comun de limbi moarte. Limbile moarte au apartinut unor civilizatii astazi disparute si o data cu ele s-au pierdut si elementele etnico- lingvistice care defineau acele civilizatii la un moment dat, in decursul istoriei umanitatii. Aceste grupuri lingvistice se studiaza astazi separat, de catre filologii sau istoricii perioadei in cauza, nemaifiind utilizate ca limbi uzuale de conversatie. Limba aramaica face parte asadar din grupul limbilor moarte ale Orientului Antic alaturi de copta, un dialect al Egiptului Antic pastrat in jurul localitatii Coptos, de unde si-a luat ulterior si numele si pe baza caruia s-a putut descifra limba vechilor egipteni, siriaca veche, ebraica, nabateeana si altele pe care le vom aminti in treacat la momentul oportun. Studiul aprofundat al limbilor moarte orientale ajuta foarte mult specialistii perioadei Nou Testamentare in intelegerea semnificatiilor reale ale unor expresii alunecoase din contextul Evangheliilor, care, asa cum aminteam la inceputul articolului, daca sunt traduse strict ad literam (cuvantul in sine, fara justificarea sensului sau in fraza, N.A.), ele pot denatura grav intelegerea Logosului Intrupat, ajungandu-se la fabulatii monstruoase nedorite precum, Iisus ar fi avut frati naturali de sange, Maria a nascut si alti copii cu Iosif sau imaginea rabinului Iisus din primele secole crestine, toate aceste idei proliferate fiind in mediul eterodox sectar.

(va urma)