Doi suverani antagonisti: George al VI-lea si Carol al II-lea

Într-o mută încremenire, cu feţele trase de nesomn şi lupte, cu arma la picior şi sub asprele priviri ale comandanţilor de front, pe jos ori în picioare, sprijiniţi de patul armelor ori de turela tancurilor, tăcuţi soldaţii prea supuşi ai Majestăţii Sale ascultau vocea gravă, tărăgănată şi un pic bâlbâită a lui George VI (alias Bertie) (1895-1952), rege al Marii Britanii şi împărat al Indiei, care răbufnea din microfonul postului BBC, ridicând moralul conaţionalilor săi din Imperiu, greu încercaţi de agresivitatea Germaniei naziste.

Când fratele său, regele de tristă amintire Eduard al VIII-lea, a abdicat, pactizând cu naziştii, George al VI-lea a salvat imaginea monarhiei „bântuită de spectrul republicanismului” şi i-a asigurat fiicei sale, Elisabeta a II-a, „mult iubita bunică de azi”, o moştenire trainică, tronul monarhiei britanice.

Iar dacă insularii anglo-saxoni aveau un rege competent, românii aveau unul tocmai pe dos, în acea de cumpănă perioadă, supranumit în epocă „play-boy”-ul Europei, suveranul de tristă amintire Carol al II-lea (1893-1953), fiul degenerat al regilor Întregitori, Ferdinand I şi Maria. Preocupat mai mult de aventuri amoroase decât de „starea naţiei” acest rege împinge România definitiv pe calea dictaturilor, începând cu anul de tristă amintire, 1938 (Constituţia Carlistă, n.a.) şi terminând cu „primăvara” din Decembrie 1989. Se pare că amanta sa, Elena Lupescu a fost fitilul care a dus la destrămarea României Mari. Carol al II-lea fuge în Portugalia, ca un laş, şi moare la Estoril, în 1953, neştiut şi nerecunoscut de nimeni. Târziu, în 2002, osemintele îi sunt aduse în ţară, la Curtea de Argeş, unde-şi doarme somnul de veci, ca o veşnică pată neagră de culoare pe istoria românilor.