Doi compoziţionişti în spaţiu: Pablo Picasso şi Nicolae Bagdasar

Există, în viaţa fiecărui individ, un început al actului de creaţie, numită plastic „Perioada Albastră”, care ne întoarce în timp în medievala citadelă a Barcelonei acolo unde, la început de veac XX, vestitul Pablo Picasso (1881-1973) contura pe simeze o epocă nouă în artă şi frumos, cu oameni dezmoşteniţi într-o Spanie încă medievală, reprezentaţi pe şevalet în nuanţe de albastru marin mediteranean.
Dacă privim azi tabloul „Domnişoarele din Avignon”, vedem mai multe interpretări ale sale transpuse geometric într-o mişcare artistică numită „Cubism”.

Ororile Războiului Civil care a divizat Spania monarhistă, l-au făcut pe Picasso să se revolte în a sa binecunoscută şi preţuită pictură „Guernica” (1937), trăgând un serios semnal de alarmă asupra ororilor războaielor de orice fel. Imaginaţia sa prolifică i-a influenţat pe mulţi artişti de secol trecut, mulţi fiind şcoliţi chiar de maestru şi călcându-i pe urme în libertatea expresiei compoziţionale. Dintr-un expozeu compoziţional în altul tranzităm bătrânul continent şi ajungem în mica noastră ţărişoară România, acolo unde moldoveanul nostru Nicolae Bagdasar (1896-1971), fratele renumitului neurochirurg Dumitru, a ales să cugete asupra lumii în dogmele cele filozoficeşti, ajungând chiar profesor universitar la „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. S-a îndreptat cu precădere spre studii de istorie a Filozofiei, de teorie a culturii şi de cunoaştere a acesteia. Lucrările sale de top sunt studiate şi azi în mediile academice de profil: „Filozofia contemporană a istoriei”, „Teoria cunoştinţei”, „Filozofia românească de la origini până astăzi”. El a fost unul dintre traducătorii lui Immanuel Kant în română, devenind astfel imortalizat în istoria veacului său.