Doi boemi notorii: Edward al VII-lea şi I.L. Caragiale

De renumele său notoriu se leagă o epocă, zisă „Eduardiană” a confortului citadin, a promenadelor, a călătoriilor de tot felul şi a „Marii Păci”. El, Edward al VII-lea (1841-1910), rege al Marii Britanii şi împărat al Indiei, bonom de felu-i şi prea puţin înclinat spre conducere, era fiul cel mare al reginei Victoria şi prefera să stea la o baie de aburi într-o staţiune cehă de graniţă, împreună cu al său văr kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei discutând împreună pe seama Războiului Ruso-Japonez (1905), decât să facă politică concretă ori pur şi simplu să citească presa vremii.

Căsătorit legal cu prinţesa Alexandra de Danemarca ţinea totuşi să aibă X amante şi să se apropie foarte mult de Franţa, a cărei limbă o stăpânea la perfecţie. Ultima apropiere a dus la semnarea, în 1904, a Antantei Cordiale, destrămând definitiv trainica prietenie anglo-germană în pragul Marelui Război şi redefinind conturul politic al bătrânului continent. La înmormântarea lui, din mai 1910, capetele încoronate ale Europei, regi, împăraţi şi ţari s-au întâlnit cordial pentru ultima oară, Eduard adunându-i împreună la căpătâiul său înainte de marele măcel din acel blestemat an 1914. Şi marele Ion Luca Caragiale (1852-1912) aparţinea Epocii Eduardiene, preferând viaţa boemă, iar dacă-i studiem puţin arborele genealogic era ca şi omologul său britanic un „mic prinţ de sânge”. Caragiale, prieten al „Junimii” şi junimiştilor, a fost arhitectul prin definiţie al teatrului românesc transpunând pe scenă realităţile societăţii româneşti „eduardiene” în Micul Paris ori în provincie. Capodoperele sale au rămas în istorie fiind puse în scenă de marii actori ai teatrului românesc. Pentru cei care l-aţi uitat pe I.L. Caragiale, vă reamintim doar câteva capodopere: „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O noapte furtunoasă” sau „O scrisoare pierdută”. Subtil, Caragiale, cu umoru-i caracteristic, atrage atenţia asupra unui subiect la modă azi, scăpat total de sub control atunci, „Francofonia” adică folosirea abuzivă a limbii franceze în detrimentul celei române.