Despre un fals Iehova si o batalie de 13
Anglia, profund religioasă, a căzut într-un con de penumbră sectar odată cu venirea la putere a lui Oliver Cromwell, un creştin puritan care nu accepta decât „Cuvântul lui Dumnezeu”, adică Biblia, crezând cu ardoare într-un fals Iehova al Vechiului Testament şi înlocuindu-L pe Iisus Hristos cu un fals profet. Despre această mascaradă religioasă ne povesteşte pe larg John Evelyn (1620-1706), scriitor, gravor şi om politic englez care a păţit-o pe propria-i piele, după cum citim în jurnalul său în care notează că în 1657 el a fost arestat în ziua de Crăciun, într-o capelă, sub motivul că a respectat „superstiţia privind Naşterea Domnului”.
Ca să nu pară creştini autentici, timoraţi fără doar şi poate de „torţionarii” lui Cromwell aceşti „convertiţi” spune plastic acelaşi Evelyn: „Citesc şi se roagă fără metodă, fără respect şi fără evlavie. Am văzut o întreagă congregaţie stând cu pălăria pe cap în timpul citirii psalmilor. În unele temple nu se citesc deloc scripturile, ci se fac nişte rugăciuni serbede, după care urmează o predică, neînţeleasă nici de cei ce ascultă, nici de cei care o ţin, dar care este extraordinar de lungă….Multe biserici sunt pline acum de bănci împrejmuite, pe care participanţii stau izolaţi în grupe de trei sau patr inşi.” Sectarismul puritan se mută peste Ocean unde se manifestă şi azi cu aceeaşi rigurozitate şi, cum Dumnezeu nu bate cu bota, spun crpnicile vremii: „Trupurile lui Cromwell şi încă ale câtorva adepţi fură dezgropate, spânzurate, apoi îngropate la piciorul spânzurătorii.” O soartă demnă de invidiat pentru cei care şi-au renegat credinţa.
Este o altă zi fatidică de 13, septembrie 1759 în divizatul de atunci oraş Quebec, mai tot timpul sub asediu în timpul Războiului de şapte ani care a opus veşnicile rivale Anglia şi Franţa al cărui lung conflict de veacuri s-a mutat şi pe pământurile virgine ale nordului canadian. Aşadar, şi în această confruntare europeană de peste mări, ce nu poate fi imaginată raportată la realităţile geopolitice actuale, s-a uzitat printre multiple metode şi cea a şiretlicului de ambele părţi beligerante. Aşa se face că, generalul englez James Wolfe adoptă o tactică „neortodoxă” urcându-şi trupele de sub comanda sa pe un platou ce domina Quebec-ul, asta după ce, în prealabil, le transportase în amontele binecunoscutului fluviu St. Laurenţiu, furişându-se eminamente pe sub nasul inamicilor francezi încartiruiţi într-un fort. Aflaţi într-o poziţie strategică pe platou, englezii au pus pe fugă trupele franceze de sub comanda temutului general Louis Montcalm, Quebec-ul capitulând în faţa oştenilor Albionului. Cert este că, cei doi comandanţi militari, atât cel englez, cât şi cel francez şi-au găsit obştescul sfârşit pe câmpul de luptă canadian, din toată această „afacere franceză”, rezultând „Tratatul de Pace de la Paris” din 1763 prin care, de facto, s-a acordat Marii Britanii controlul asupra Noii Franţe, de atunci şi până astăzi.