Despre originea si Tarile Vikingilor (II)

“Nu cred, a raspuns regele, ca poate cineva sa descopere faptasul, asa cum spui tu.
Thorberg zise: Iti voi spune, rege, cine a facut-o. Eu insumi am facut-o.
Regele zise: Trebuie sa faci totul la fel ca inainte sau vei plati cu viata pentru asta.” (Snori Sturluson-Heimskringla)

Scandinavia – un areal lingvistic

Nu putem aborda suficient de corespunzator problematica expansiunii vikingilor, fara a arunca, inaintea altor aspecte esentiale, o privire de ansamblu asupra unor elemente etnico-lingvistice indisolubil legate de marea migratie scandinava, care au fost destul de sumar tratate in literatura de specialitate, dar care ne dau indicii foarte pretioase privind rutele pe care le-au urmat acestia, raspandite in cele patru puncte cardinale.

Traditiile orale si cele scrise au constituit premizele unor investigatii stiintifice temeinice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si jumatatea celui urmator, cercetari care au avut drept scop reconstituirea traseelor vikinge. Chiar daca aceste surse narative contin exagerari privind localizarea unor asezari colonii sau nume de colonisti vikingi si poreclele lor distractive precum Rolf cel Gras sau Thorkell Lunganul, ele raman veritabile surse documentare autentice care pot fi investigate de catre specialistii perioadei vikinge.
Dupa cum am remarcat deja in episodul precedent, termenul de viking era aplicat fara deosebire oricarui norvegian, danez sau suedez, indiferent de pozitia pe care acestia o detineau la un moment dat in ierarhia sociala, comerciant, poet, fermier, explorator sau razboinic, in perioada de timp cuprinsa aproximativ intre anii 800-1050, cand are loc cea mai dinamica miscare demografica europeana, izvorata din indepartatul Nord, cu ample repercusiuni asupra evolutiei geopolitice ulterioare a spatiului european la inceputurile Evului Mediu Timpuriu.

Pentru cronicarii franci, ei erau cunoscuti ca normanzi sau oameni ai Nordului, de la substantivul comun compus nordhr wegr sau calea nordului, care va defini regatul scandinav al Norvegiei, mult mai tarziu, sub domnia regelui Harald I cel Balai (900-940).

In izvoarele narative din secolele I-VI d.Hr. termenul era generalizat asupra conglomeratului de triburi de origine germanica din Nordul Europei stabilite in jurul Marii Baltice, iar incepand din secolul al VI-lea, notiunea delimita numai popoarele din spatiul scandinav, extinsa la norvegieni si danezi. Pentru locuitorii din Hibernia sau Irlanda, scandinavii erau numiti lochlannach sau om al nordului, iar uneori cu substantivul comun gall sau strain venit de pe alte meleaguri. Cronicile manastiresti anglo-saxone i-au numit dani, deoarece danezii au fost primul val migrator nordic care au asaltat Insulele Britanice, in timp ce izvoarele bizantine si arabe i-au numit rhos sau rus sau oameni veniti din provincia suedeza Roslag. Ocupandu-se traditional cu negotul si mai putin cu arta razboiului, vikingii din Rasarit au primit denumirea de varegi, un termen ce isi gaseste corespondentul lingvistic in substantivul voeringjar, care desemna fie negustor, varianta cea mai plauzibila, fie razboinic sau mercenar. Platoul Skane din Suedia va generaliza Peninsula Scandinava cu toate particularitatile sale fizico-geografice, politice, economice si etnico-lingvistice. Iar in cea mai veche cronica ruseasca, atribuita carturarului monah Nestor (sec.XII-lea), suedezii erau numiti svezi de la regiunea Svealand din patria lor natala.

Memoria scrisului la vechii scandinavi

Vikingii, stramosii popoarelor scandinave, nu cunosteau arta scrisului spre a se putea apara impotriva exagerarilor cronicilor contemporane lor. In lipsa unor surse documentare autentice vikinge, invaziile oamenilor din Nord, care au provocat panica calugarilor anglo-saxoni, au fost cunoscute prin intermediul altor izvoare narative tarzii din secolul al XII-lea, cand deja acestia nu mai constituiau un pericol la adresa societatii occidentale.

La scandinavi, traditiile orale au fost precursoarele traditiei scrise, fapt evidentiat si in contextul altor areale vechi civilizationale. Pe baza primelor izvoare narative, transcrise ulterior, s-au refacut in mare traseele expeditiilor vikinge de mai tarziu, eliminandu-se factorul subiectiv, care rezulta nu din exagerarea faptica propriu zisa, ci mai degraba din dificultatea, pentru specialistii perioadei vikinge, de a localiza cu exactitate siturile arheologice ale vechilor asezari scandinave intemeiate pe alte meleaguri.

Aceste traditii orale, integrate folclorului scandinav, au fost vehiculate prin filiera vikingilor din Norvegia sau norvegienilor, preluate fiind si de celelalte grupuri etnice din Nord. Poeti ratacitori, scalzii, au cantat aceste poeme, facandu-le nemuritoare in constiinta populara si la curtile regilor lor din Nord, mult mai tarziu.

Ele s-au numit Edde si au fost grupate in doua redactari scrise, cea mai veche datand din secolul al IX-lea, in versuri, intitulata Edda Veche si o alta in proza, mai sistematizata Edda Noua sau Heimskringla in limba islandeza, intr-o traducere literara Cercul Lumii, a carei coperta am redat-o in imaginea de mai sus, versiune atribuita islandezului Snori Sturleson (1179-1241). Ambele versiuni prezinta o importanta deosebita in cunoasterea aspectelor care tin de istoria, religia si traditiile vechilor scandinavi, fiind in acelasi timp comori ale literaturii universale.

Din categoria istoriilor si istorioarelor despre frumoasa epopee vikinga, sunt nemuritoarele Sagas sau Povestiri, care pot fi comparate cu Iliada si Odiseea ale lui Homer. Ele au fost preluate sub alte forme, ca balade populare, in folclorul unor tari cucerite de vikingi in expansiunea lor. Astfel se explica frumoasa balada Beowulf (sec.VIII-X) din folclorul anglo-saxon, o marturie vie a prezentei invadatorilor danezi in Insulele Britanice. Sagas ne mai ofera si detalii pretioase privind credintele si ritualurile vechilor scandinavi, multe dintre acestea regasindu-se compilate in scrierile carturarului german Adam din Bremen (sec.XI-lea).

Limbile nationale din spatiul scandinav, daneza, suedeza, norvegiana si islandeza desprinse dintr-un numitor lingvistic comun, stravechea limba danica, se dezvolta mult mai tarziu, o data cu adoptarea alfabetului latin, catre veacul al XV-lea. De aceea ei au fost victimele colaterale ale tuturor exagerarilor impuse de tiparele societatii medievale timpurii, foarte bine evidentiate la cronicarii epocii. Arta scrisului se dezvolta totusi la varegi sau ramura lor rasariteana, deoarece acestia au intrat de timpuriu in contact cu marea civilizatie a Byzantului, ocupandu-se cu negotul. Rutele lor comerciale se vor opri la portile Levantului.

Premizele scrisului la vechii scandinavi

Simbolurile prerunice sau hällristningar au fost descoperite in cavernele Epocii Bronzului (1800-800 i.Hr.), prima data in Suedia. Unele dintre aceste simboluri au fost interpretate ca fiind literele unui alfabet, in timp ce altele ca reprezentand idei si concepte care au fost incoportate in numele runelor.

Intelesul exact al acestor semne s-a pierdut daca ne referim la sensul original, dar se crede ca au fost utilizate in cadrul ritualurilor magice si este o certitudine ca si-au adus contributia la functia magica a alfabetului runic de mai tarziu.

In timpurile noastre, alfabetul runic a ajuns, din pacate, sa deserveasca societatile oculte si acele grupuri de persoane care practica intr-un fel sau altul diferite forme de magie, fara o justificare religioasa sau istorica a utilizarii acestui vechi alfabet al lumii germane in imprejurari similare din trecut. Amulete si talismane care imita mai mult sau mai putin alfabetul runic sunt purtate ostentativ de catre acei tineri care au aderat spre o anumita orientare in muzica rock.

De aceea se cuvine sa explicam in cateva cuvinte cititorilor nostri circumstantele in care au aparut si s-au dezvoltat ulterior alfabetul si scrierea runica.

Alfabetul grec a fost importat la multe popoare din aria Europei Rasaritene, suferind ample transformari grafice, inclusiv la vikingi, in Nord. Astfel s-au nascut runele, denumire care provine de la substantivul finlandez runnot sau ceva sacru, divin, ascuns muritorilor. Pentru a le gasi si o justificare divina, runele se aflau in arborele Ygdrassil, de unde prin intelepciunea zeilor, au fost daruite spre folosinta oamenilor. Scrisul s-a raspandit prin activitatile vikinge,comert, razboi, politica in intreaga Pen.Scandinava, cu precadere in perioada de afirmare a Crestinismului, cand se importa si alfabetul latin, prin filiera occidentala de aceasta data si care va suferi la randu-i cateva modificari de structura dupa cele trei arii geografice si lingvistice scandinave.

Astfel de inscriptii runice au fost atestate arheologic si pe teritoriul patriei noastre, referindu-ne aici la descoperirile efectuate in complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar (jud. Constanta) din anul 1957, care pot fi puse in legatura directa cu marele drum comercial al Nordului “de la varegi la greci” existent intre secolele X-XI. Alte descoperiri similare din Dobrogea acelorasi veacuri vin in sprijinul atestarii prezentei scandinave in teritoriile fostei provincii romane Schytia Minor. Ele constau din arme si unelte cu bogate motive decorative, descoperite in cetatea de la Dinogetia-Garvan si din imprejurimi, ceea ce demonstreaza contactele comerciale dintre nordici si populatia autohtona de aici.

Nu intodeauna insa, aceste raporturi dintre autohtoni si alogenii scandinavi au fost pasnice, dupa cum o demonstreaza una dintre inscriptiile runice descoperite pe indepartata insula Gotland, asa numita piatra comemorativa de la Sjonhem, datata la sfarsitul secolului al XI-lea, care mentioneaza uciderea varegului Rodfos de catre un blakumen sau un vlah, in timpul calatoriei acestuia in strainatate.

(va urma)