De ce Brexit?

O întrebare aparent banală, dar care oferă mai multe răspunsuri şi comportă din partea autorului mai multe explicaţii istorice sau istoriografice pentru a mă face înţeles mai uşor de către cititori. Departe de mine gândul de a vă preda un curs de istorie anglicană, ci doar de a vă oferi nişte răspunsuri la întrebarea din titlu.
În ultima vreme văd că tot mai mulţi politicieni români, indiferent din ce formaţiuni politice fac parte deplâng în mass – media faptul că Regatul Unit a părăsit conglomeratul multietnic al U.E. De ce oare a părăsit Marea Britanie Uniunea Europeană?

În primul rând dacă deschidem orice atlas geografic vedem că din acest punct de vedere Insulele Britanice nu fac parte din Europa. Iată ce spunea în secolul al XVIII-lea omul politic englez Sir John Bolinkgbroke, cu referire la izolaţionismul insular britanic: „Trebuie să ne reamintim mereu că suntem vecini, iar nu parte a continentului”. Cu milioane de ani în urmă, Insulele Britanice de azi se uneau geologic cu bătrânul continent, iar Fluviul Tamisa care traversează capitala britanică se vărsa în Fluviul Rin. Dacă studiem genetic profilul englezului vedem că în consistenţa lui se întrepătrund foarte bine închegate mai multe tipicuri rasiale care au evoluat în timp din celţi, britoni, romani, gali, angli, saxoni şi normanzi. Aceste neamuri ajunse pe Insulele Britanice cu două milenii în urmă au construit în sute de ani poporul englez şi a sa „insularitate” în gândire, în mentalul colectiv, într-un alt mod de a se raporta la realităţile cotidiene, de unde şi expresia de punctualitate englezească. Dacă Imperiul Roman se fragmentează sub loviturile barbarilor la începuturile Evului Mediu şi cultura europeană aproape că dispare acaparată cu totul de Biserica Romei şi neaccesibilă celor mulţi, în Albion, un rege enciclopedist, Alfred cel Mare îşi scrie Memoriile, traduce operele clasicilor romani pentru „cei mulţi” şi întemeiază primul sistem de legi interne, multe valabile şi azi. De la el datează, Cronica anglo-saxonă sau consemnarea în scris a faptelor regilor anglilor. Aceste fapte se întâmplau în anii 900! Iarăşi reamintesc politicienilor că Biserica Anglicană este cea mai veche biserică naţională şi Ortodoxă, deci nu Catolică, din Vestul Europei, cu Scaunul Arhiepiscopal la Canterbury, strămutat de la Kent. Prin urmare, această Biserică mereu nesupusă vreunui cuceritor vremelnic precum Papa de la Roma nu a fost fondată de popularul Henric al VIII-lea Tudor. Sub el, mai vechi conflicte dintre Roma şi Canterbury au răbufnit. Regele a murit „catolic” consolidând de fapt naţionalismul ortodox anglican. (Sic!) De la Wilhelm Cuceritorul, după Bătălia de la Hastings din octombrie 1066, pe tronul Angliei se succed o serie de regi străini de neam, veniţi din Normandia, o provincie a Franţei. Ei impun multă vreme, aproape 200 de ani, limba franceză, ceea ce stârneşte o mişcare naţională fără precedent manifestată prin cultură de maniera în care poporul englez va impune regelui să se dea pe brazdă, ultimii regi angevini fiind nevoiţi să vorbească englezeşte. Avantajul acestui compromis era că regele Angliei era şi suzeran în Normandia, Aquitania, Poitou şi Gasconia, de unde şi declanşarea unui conflict european numit Războiul Celor 100 de ani. Primul Parlament din Europa se naşte în Anglia sub domnia lui Eduard I-ul la 1252 cu două Camere: a Lorzilor, iniţial se numea a Baronilor şi a Comunelor sau a celor mulţi, de unde şi Common Law, adică prin popor hotărâm legile cum vor cei mulţi ca să putem conduce. Completăm că în urma Revoluţiei Engleze de la 1642, Coroana engleză devine prima monarhie din lume bazată pe principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează. Parlamentul decide ce este bine pentru ţară”! La noi este invers, un neamţ domneşte!
În 1536, sub domnia lui Henric al VIII-lea, Ţara Galilor acceptă să fie parte componentă a Regatului, iar odată cu venirea pe tron a lui Iacob al I-iul Stuart, iniţial ca rege al Scoţiei sub numele de Iacob al VI-lea şi Scoţia se alipeşte Regatului de maniera în care, de la 1711, vorbim despre Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Sub domnia Elisabetei I, fiica lui Henric al VIII-lea, nu şi prima regină a Angliei cum iarăşi greşit se interpretează, se pun bazele Imperiului Britanic care va cuprinde la apogeul său peste 19% din suprafaţa globului şi care este singurul care supravieţuieşte şi azi prin sistemul dominioanelor: Imperiul Colonial Spaniol se prăbuşeşte la 1821, câţiva ani mai târziu cel portughez, ultimul care dispare fiind cel francez în anii 60 ai secolului trecut. Un premier foarte popular, Winston Churchill a spus că Regatul nu are nevoie de prietenia nici unui stat şi Brexit-ul ne-a arătat acest lucru. Când dinastia britanică de sorginte germană, Saxa – Coburg – Hessa a văzut că Germania Kaiserului Wilhelm al II-lea, care era şi şeful onorific al Armatelor Coloniale Britanice (atenţie!), a pornit malaxorul Marelui Război (1914-1918), ea s-a dezis de neamurile de sânge întorcându-le definitiv spatele şi reactivând un titlu britanic, Casa de Windsor, actuala familie domnitoare a Marii Britanii. Luându-mă cu scrisul şi gura pe dinainte, iarăşi am predat un mic curs proiecţie de istorie anglicană, rugându-i pe politicienii români ca înainte de a face afirmaţii gratuite să se mai documenteze şi de prin istorie. Acestea fiind zise dragi români, eu mă retrag să mai studiez ceva şi să stau la masa pascală.