Dan Fartais, un restaurator de top

Dan Fărtăiş este recunoscut atât pe plan naţional, cât şi internaţional drept unul dintre cei mai buni în domeniul său, respectiv „restaurare în piatră, sticlă şi ceramică”. A avut o activitate vastă atât înainte, cât şi după 1989, participând la multe lucrări de restaurare.
În fine, după „lupte seculare” care au durat vreo doi ani, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări legate de cariera sa.

– Fără supărare, cam de când durează cariera dvs.?
– În domeniul restaurării şi conservării am o activitate care însumează patru decenii, toată cariera mea desfăşurându-se la Muzeul Bucovinei, atât înainte, cât şi după 1989, adică în perioada 1 iulie 1975, respectiv 5 iunie 2016, când m-am pensionat de drept.
– Care au fost lucrările care v-au marcat drumul ?
– Am avut de-a lungul timpului foarte multe lucrări de restaurare, că n-am fire de păr în cap să le enumăr pe toate. În perioada 1975-1978 am restaurat Castelul Peleş, de fapt toate piesele de patrimoniu de acolo. Pentru mine a fost o adevărată practică în specializarea de restaurator. A participat atunci un colectiv de la mai multe laboratoare de restaurare-conservare din ţară, Suceava, Iaşi, Cluj, Sibiu şi Timişoara. Trebuia să stopăm atacul biologic agresiv al ciupercii Merulius Lacrimans, care afectează lemnul în mare parte. După cutremurul din 4 martie 1977 am avut lucrări de restaurare la Muzeul Naţional de Istorie al României, la Bucureşti. Apoi, în decursul anilor, am participat la toate campaniile arheologice care s-au desfăşurat sub egida Muzeului Bucovinei. Înainte de 1989 am colaborat foarte bine cu Radu Popa, Mircea D. Matei, Dan Teodoru, Victoriţa Batariuc, prof. univ. dr. Mircea Ignat, Dragomir Popovici, Emil Emandi, Nicolae Ursulescu – care o perioadă a predat la fostul Institut Pedagogic –, Alexandru Rădulescu, soţii Puşcaşu de la Iaşi. După 1989, paleta de colaboratori s-a completat şi diversificat cu nume de la actuala Secţie de Istorie a Muzeului Bucovinei, Ştefan şi Monica Dejan, Ioan Mareş, Bogdan Niculică şi, nu în ultimul rând, regretatul Florin Hău. Trebuie subliniat că după 1989 s-a extins colaborarea cu Institutul de Arheologie din Iaşi – filiala Academiei Române şi alte instituţii de profil. Dacă înainte de Revoluţie restauram doar obiecte de ceramică şi sticlă, după 1989 m-am specializat pe restaurarea monumentelor din piatră, care în majoritate ţin de Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice (ONMI).
– Aşadar, de anul trecut sunteţi pensionar. Cu toate acestea, înţelegem că aţi rămas în plină activitate…
– Deşi m-am pensionat, activez în continuare prin firma mea cu rezultate destul de bune, în regie proprie. Printre altele am executat lucrări la mănăstirile Putna, Suceviţa, Dragomirna, Pătrăuţi, la Mănăstirea Brâncoveni (jud. Olt), Mera (jud. Vrancea), Suzana (jud. Prahova). De pildă, la Mănăstirea Putna s-a făcut restaurarea integrală a locaşului de cult: iconostasul şi mormintele din incinta bisericii. Am restaurat inclusiv mormântul mitropolitului Iacov Putneanu, apoi bustul şi soclul statuii marelui nostru poet Mihai Eminescu, aflat în curtea mănăstirii. Aceste restaurări s-au întins pe o perioadă de câţiva ani. De exemplu, la Mănăstirea Brâncoveni, din judeţul Olt, restaurarea a durat 3 ani. Acolo am restaurat portalul de la intrare sculptat în marmură şi ancadramentele de la ferestre. Dacă sunt pe exterior, lucrările se desfăşoară de regulă în anotimpurile calde ale anului, primăvară – vară, şi de aceea a durat atât. Dar dacă am vorbit de patrimoniul eclesiastic, e timpul să pomenesc şi de construcţiile laice pe care le-am restaurat în piatră: pe plan local, Gara Burdujeni – restaurare, curăţare ziduri, înlocuire piatră şi cărămidă degradată, curăţarea pietrei şi mozaicului din sala mare, lucrări ce au totalizat 3 ani de muncă efectivă. În ţară am mai lucrat la Statuia Libertăţii de la Ploieşti, Teatrul Naţional din Iaşi sau Monumentul Eroilor români şi germani căzuţi în Primul Război Mondial din comuna Pârscov, judeţul Buzău. În afară de aceste lucrări am avut intervenţii şi peste hotare. În urmă cu câţiva ani am fost în Franţa unde am făcut o expertiză a degradărilor apărute la un castel din apropiere de Strasbourg. De asemenea, anul trecut, în lunile noiembrie – decembrie, am restaurat un monument din marmură la Schitul românesc de la Prodromu din Muntele Athos. Deoarece călugării de acolo au „distrus” monumentul neţinând cont de inspecţia bilunară a celor de la Poliţia de Patrimoniu din Grecia (KEDAK), a trebuit să-l restaurez văzând doar nişte poze. Dar asta mi s-a întâmplat „o dată în viaţă”, ca să folosesc titlul unui celebru show tv de la noi. Nu voi mai face niciodată aşa ceva.
– Să revenim puţin la restaurarea Gării Burdujeni. De ce a fost atât de importantă această investiţie, iar Gara Iţcani, mult mai veche, a fost lăsată în paragină?
– De ce a predominat Gara Burdujeni şi de ce a fost lăsată de izbelişte cea de la Iţcani, construcţie ridicată la 1871? În anii 1996-1997, Gara Burdujeni era cotată ca fiind al doilea nod feroviar al ţării după Prahova, atât în ceea ce priveşte traficul de călători, cât şi cel de marfă spre vestul ţării, spre graniţa cu Ucraina – de exemplu celebrul tren internaţional Sofia –Moscova, azi Bucureşti – Kiev, apoi trenuri pe varianta Rădăuţi – Putna ş.a.m.d. Ei bine, aceste considerente de ordin economic au determinat conducerea de atunci a SNCFR să investească, prin Ministerul Culturii, în reabilitarea Gării Burdujeni. După cum observăm astăzi, interesul nu mai este acelaşi din partea companiei sus-numite, deoarece traficul feroviar de mărfuri şi persoane a scăzut drastic după 2000, predominând transporturile rutiere şi cele aeriene, în detrimentul celui feroviar. Întorcându-mă deunăzi de la Putna, am văzut în Gara Iţcani un tren de marfă în mişcare, vagoanele fiind goale. Iată de ce, atât SNCFR, cât şi Ministerul Culturii (care are doar 1% din PIB) nu sunt interesate de reabilitarea construcţiei clădirii Gării Iţcani, actuala conducere a companiei feroviare având reţineri în această privinţă, reabilitarea fiind o operaţiune nerentabilă economic. Noi avem un obicei de a lăsa lucrurile de izbelişte în această privinţă. Şi nu departe de noi se află o altă emblemă a municipiului reşedinţă de judeţ, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, în paragină astăzi şi aflată într-o stare de degradare tot mai avansată, după cum am văzut şi în câteva fotografii luate recent cu o dronă.
– Ştim că în meseria dvs. aţi deţinut şi nişte funcţii în cadrul unor asociaţii de profil…
– Sunt membru fondator al Asociaţiei Restauratorilor şi Conservatorilor din România şi fost vicepreşedinte al acesteia, perioadă de timp în care noi am aderat la Asociaţia Europeană a Conservatorilor (ECO). De asemenea, sunt membru al Organizaţiei Internaţionale a Muzeelor (ICOM) pe secţiunea de restaurare în piatră. Am participat de-a lungul anilor la numeroase simpozioane de profil atât în ţară, Bucureşti, Tulcea, Craiova, Timişoara, Cluj, Sibiu, Iaşi, cât şi peste hotare, Croaţia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi Olanda. Asociaţia noastră, de care v-am vorbit ceva mai înainte, are în vedere formarea viitorilor restauratori şi în această idee ne-am deschis o pagină de internet care poate fi accesată la adresa http://www.acro.ro.
– Aţi amintit de fostul director al Muzeului Bucovinei, Florin Hău. Din câte ştiu, nu aţi avut doar o legătură profesională…
– Florin Hău este un capitol aparte în viaţa mea. Pe noi ne-a legat o prietenie foarte strânsă şi trainică, de-a lungul timpului. Multe dintre artefactele arheologice descoperite de Florin au fost publicate ca articole în reviste de specialitate, precum „Anuarul” muzeului nostru. Cu el am colaborat pe partea de descărcare arheologică de la mai multe situri arheologice precum Mitropolia Moldovei şi Bucovinei de la Iaşi, Curtea Domnească din Vaslui, Episcopia Huşilor sau Centrul Vechi din Botoşani. Îmi aduc aminte că la Botoşani am avut o dezamăgire personală. Eforturile noastre de salvare a cuptoarelor din Centrul Vechi al Botoşanilor au întâmpinat multe impedimente, şi asta deoarece beneficiarii au făcut un proiect de evaluare greşit. Sticla cu care a fost acoperit acel loc de expunere nu avea capacitatea de a reflecta corespunzător radiaţiile solare, iar în perioada verii spaţiul devenea eminamente un incubator. Instalaţiile montate de noi au fost oprite din cauză că reţeaua electrică a cedat, astfel că aceste cuptoare s-au îndreptat cu paşi lenţi, dar siguri, spre degradare. Între timp, proiectantul, ca de altfel şi Florin Hău, s-a mutat dincolo, proiectul stagnând. La capitolul sticlă n-am primit nicio informaţie. Toamna s-a creat condensul din cauza diferenţelor majore de temperatură dintre interior şi exterior, la care s-a adăugat un atac biologic greu de stopat, astfel că finalizarea restaurărilor nu s-a făcut cum trebuie. Am avut o mare dezamăgire, devenind cu timpul foarte precaut în relaţia mea cu proiectanţii, pentru a evita asemenea jonglerii, precum păţania descrisă mai sus.
– Ce proiecte de viitor aveţi?
– Actualmente, în ţară, particip la lucrările de restaurare-conservare ale obiectelor din piatră aflate în Lapidariumul Principia din Cetatea de la Alba-Iulia, unde vom aplica un tratament pentru stoparea atacului biologic existent. Lucrările vor fi finalizate în 2018, când se va marca Centenarul Marii Uniri de la 1918. În rest, voi mai vedea, fiindcă am solicitări destule. Totul este să-mi dea Dumnezeu sănătate, să pot să mă achit de sarcini aşa cum ştiu eu.