Crestinism vs. Islam (XI)

Se spune pe drept cuvânt că slava cea deşartă întunecă minţile oamenilor, iar această judecată o vom desprinde din ascensiunea sacerdotală a asmoneilor. Glorioşii preoţi Macabei, înfrângând-ul pe trufaşul sirian Antioh al IV-lea, s-au întors la Ierusalim şi au curăţat Templul de toată necurăţia şi întinăciunea. Cu adevărat după exilul babilonian poporul iudeu renăştea spiritual sub cârmuirea Marelui Preot. Israelul devenea stat teocratic şi acest lucru se întâmpla puţin după anul 142 î.Hr., adică după semnarea unui tratat cu regele seleucid. Poporul iudeu, printr-o ceremonie solemnă, nu lipsită desigur de încărcătură religioasă l-a proclamat pe Simon „mare preot, general şi rege al evreilor”. Începea era dinastiei Asmoneilor, nume care derivă de la un anume Asmon, un strămoş al lui Matatia. Odată ajunşi la „slava cea deşartă”, Asmoneii cad ei înşişi în patima cuceririlor, recuperându-şi fie teritoriile regale davidice sau, mai mult, împingând graniţele istorice spre cele patru vânturi.
În sud armata sacerdotală ajunge până la poalele Munţilor Negheev şi râvneşte, fără vreun drept istoric, regiunea Idumeea (astăzi pe teritoriul Regatului Haşemit al Iordaniei). Idumeenii au fost convertiţi forţat la iudaism. Nici samarinenii care se închinau adevăratului Dumnezeu, doar că pe Muntele Garizim, nu au scăpat de ocupaţia militară israelită. Conflictul din zilele noastre, o veşnică rană deschisă, dintre palestinieni şi evrei, credem că îşi are obârşia din acele vremuri asmoneene…

F

Asmoneeni au devenit regi în toată puterea cuvântului, manevrând relaţiile politico-comerciale din zona Mediteranei Orientale. În paralel, corupţia de la curtea din Ierusalim atinge cote alarmante, asemănătoare fiind oarecum putredei Curţi franceze de la Versailles. Să vedem în ce mod? În anul 104 î.Hr. un preot, pe nume Ioan Hircam transferă regatul ca pe o moştenire de familie, soţiei sale. Aristobul, cel mai mare dintre fiii defunctului îşi trimite mama la carceră, unde îşi va da duhul, fiind înfometată. Matricidul fiind comis, Aristobul plusează lozul cel mare, îşi trimite trei fraţi de sânge la temniţă şi îl asasinează pe al patrulea. Dumnezeu însă, văzând faptele sale, îi ia sufletul. Tragedia nu se termină cu acest episod, Alexandru Ianeu, fratele lui Aristobul, preluând prerogativele de Mare Preot, îi ucide cu sânge rece pe ultimii doi fraţi rămaşi în temniţă… E foarte greu să ne imaginăm percepţia canonicului evreu de rând asupra acestor crime. Le privea ca pe ceva normal, ţinând cont de primatul sacerdoţiului şi al religiei în viaţa de zi cu zi? Se îngrozea văzând aceste crime comise de casta Asmoneilor? Nu ştim şi nu ne dorim să aruncăm judecăţi fără temei documentar. Sub acest Ianeu de tristă amintire, religia lui Moise primeşte o nouă lovitură sub centură de astă dată, venită chiar de la şeful sacerdoţiului, Marele Preot!

Treapta arhieriei, funcţia supremă în orice religie, cu precădere la evrei şi mai apoi la creştini presupunea în mod obligatoriu neabaterea şi neîncălcarea canoanelor religioase, precum şi a conduce destinele spirituale ale poporului al cărui păstor spiritual a devenit în funcţie de contextul istoric de atunci. Ştim că şi arhiereul este om ca şi noi, având tendinţa de „a călca cu stângul”, ceea ce s-a şi întâmplat de fapt cu Alexandru Ianeu, el însuşi Mare Preot sau pentru a mă face mai bine înţeles, echivalentul patriarhului de astăzi sau al Papei de la Roma. Comparaţia nu este deloc deplasată.
De câteva ori pe an, la marile sărbători religioase mii de evrei se adunau la Ierusalim. Conform unor excegeţi, Templul lui Solomon era cea mai impunătoare construcţie cultică din Orientul Apropiat şi Mijlociu, atrăgând masele de credincioşi ca un magnet. Ştim că şi vecinii iudeilor sau cei de altă credinţă decât cea mozaică frecventau Templul, pentru a se ruga ori pentru a aduce o jertfă de ispăşire. Unii dintre străini, cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre se vor converti la iudaism benevol sau forţaţi, precum idumeeii. Serbările erau grandioase şi, iarăşi cu nimic exagerăm, semănau oarecum cu hramurile noastre strămoşeşti. Aceste comparaţii şi paralele le fac cititorilor mei pentru a le spori imaginaţia întru a înţelege teme religioase delicate şi complicate pentru mulţi muritori de rând care nu au acces la lucrări de specialitate, multe fiind scrise într-un limbaj de lemn, prea puţin literar şi mult academic. Despre atracţia magnetică asupra maselor exercitată asupra maselor de iudei şi nu numai putem citi pe larg în Cartea Faptele Apostolilor, atribuită Sfântului Evanghelist Luca: „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. (…) Parţi şi Mezi şi Elamiţi şi cei care locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia În Frigia, şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi Romani veniţi din afară, Iudei şi prozeliţi. O astfel de grandioasă sărbătoare a iudeilor era şi cea a Tabernacolului. Sub arhiereul de tristă amintire, Alexandru Ianeu, veselia sărbătorii avea să ia o turnură tragico-comică, cu repetcusiuni dramatice mai târziu. Văzând că arhiereul lor admira făţiş Elada lui Homer, partida fariseilor (joc de cuvinte: fariseu – separat, partid) care ţinea cu adevărat la cultul mozaic s-au revoltat public aruncând în el cu lămâi şi hulindu-l în public. Mulţimile prezente la ceremonial credem că au rămas de-a dreptul stupefiate, apoi de-a dreptul cutremurate când sub ochii lor, trupele lui Ianeau au masacrat nu mai puţin de 6000 de farisei, oameni care ţineau cu stricteţe Legea cea Veche, pe care o putem citi în Levitic, una dintre cărţile Vechiului Testament. A fost doar începutul rebeliunii care a durat 9 ani, iar numărul fariseilor martirizaţi precum mai târziu creştinii a foat de 50000 conform surselor vremii. Un banchet ce presupunea întreg ceremonialul grec, prezidat de însuşi Ianeu cel de tristă amintire, alături de prieteni şi concubine s-a încheiat cu crucificarea a 800 de farisei. Mâncat de vicii şi de o sănătate precară, tipică climatului mediteranean siro-palestinian, Ianeu se stinge din viaţă la doar 49 de ani, plin de păcate pe lumea de dincolo.
Adeseori se spune, pe bună dreptate, că în umbra fiecărui bărbat stă o femeie puternică, în cazul soţiei lui Ianeu, Salomeea Alexandra, expresia potrivindu-se de minune. În anul 76 î.Hr., după ce a preluat puterea face cu adevărat o mişcare tactică: „înnobilează” pe mulţi dintre fariseii persecutaţi religios de Ianeu. Tulburările de orice fel au încetat în ţara iudeilor şi a urmat o perioadă de pace şi prosperitate cum nu s-a mai văzut şi auzit din vremea împăratului Solomon: „Boabele de grâu erau mari ca rinichii de de miel, boabele de orz cât măslinele, iar lintea avea bobul cât dinarul de aur”…. dar, toate ca un vis au trecut şi s-au spulberat după o domnie de numai 9 ani…Cei doi fii ai lui Ianeu, Ircan al II-lea şi Aristobul al II-lea vor începe un sângeros război fratricid, de care va profita din plin o nouă putere mondială care se profila deja la orizonturile fierbinţi ale Orientului Mijlociu: Roma Antică. Ce a urmat? Vom vedea in episodul următor….

(Va urma)