Ultimul tren…spre Lisabona

Deunăzi, precum « babele » la telenovele am urmărit cel mai recent film al maestrului sir Jeremy Irons, istoric şi actor deopotrivă, cu titlul “Night Train to Lisbon” sau, în traducere, “Ultimul tren de noapte spre Lisabona”, în care un profesor de litere o salvează de la sinucidere pe nepoata, prin alianţă, a fostului “dictator” Salazar. Şi, acel “profesor” Jeremy Irons găseşte o carte a medicului Amadeu, în care se regăseşte, el şi personajul principal al cărţii, mort prematur din cauza unui anevrism cerebral chiar de “Ziua Garoafelor”, 25 aprilie 1974. Păşind pe urmele filmului “Night train”, precum “colegul” meu actor, l-am regăsit pe vechiul meu prieten din copilărie, antrenorul sucevean dinamovist, Ovidiu Jelea, cel care, precum Oliveira, mi-a împărtăşit următoarele experienţe de viaţă ca sucevean, ca dinamovist, ca sportiv:

“Nu sunt un patriot. Nu sunt un erou. Nu cred că faptul că m-am născut într-un anumit loc înseamnă ceva sau că locul respectiv ar trebui să însemne pentru mine mai mult decât oricare alt loc de pe Pământ. Mai mult decât orice nu cred că ar trebui să-mi petrec viața în locul în care m-am născut, la fel cum nici fluturele nu rămâne o omidă fidelă coconului.

Ceea ce cred însă cu adevărat este că locul în care aleg să-mi trăiesc viața este esențial pentru calitatea vieții pe care o am. Nu pot cultiva orhidee în deșert, nu pot crește delfini în pădure și nici tigri în ocean. Pot încerca, pot deveni un singuratic, un Don Quijote al propriului vis despre fericire dar mai devreme ori mai târziu voi eșua. Nu am nici o problemă cu eșecul, el este rezervat celor care și-au descoperit destinul, pasiunea, focul lăuntric care îi ține vii. Cei care nu și-au descoperit destinul nu au cum să eșueze, pentru că nu știu ce ar fi putut să facă, ei nu sunt oameni la voia destinului, sunt oameni fără destine.
Nu îmi place însă să știu că am eșuat din vina unei alegeri pe care am făcut-o iar dacă nu fac nimic atunci când mă aflu în locul nepotrivit, tot alegere este. Adaptarea înseamnă schimbare, nu acceptare, deci să-mi adaptez destinul locului în care mă aflu este în cel mai bun caz un compromis.
E interesant ce s-a întâmplat atunci când am descoperit locul potrivit, locul în care simt că totul va fi propice pentru mine să-mi împlinesc destinul, locul în care mi-aș fi dorit să mă nasc. Am încercat să analizez, să cântăresc schimbarea, iar asta e oarecum stupid, pentru că balanța e clară: totul, dar absolut totul mă leagă de locul în care mă aflu, aici sunt toate punctele mele de sprijin, toate motivele mele de siguranță, toate dovezile de ce sunt capabil, mai puțin un lucru, care se află în locul pe care l-am descoperit: viziunea. Așa că m-am trezit în fața unei probleme de alegere: renunț la tot ce am și plec sau renunț la tot ce aș putea avea și nu plec. În momentul ăsta au apărut alternativele. Ba nu, ezitările. Ba nu, alternativele. Ba nu…
Am zâmbit când mi-am amintit că locul în care mă aflu a însemnat și el o plecare definitivă, așa că m-am oprit și am privit înapoi. De fiecare dată când nu am lăsat o idee să moară înainte de a avea șansa să-și deschidă aripile, de fiecare dată când mi-am asumat imediat riscurile punându-mă în acea atât de dragă, inconfortabilă poziție de jucător pe scena vieții, de fiecare dată ceva nou, ceva magic mi s-a întâmplat.
Toate momentele din viața mea care merită menționate, care au meritat să fie capturate în fotografii și care vor merita să fie privite cândva într-un balansoar în așteptarea morții, toate senzațiile autentice din sipetul cu amintiri au fost colectate în urma unor decizii de genul ”fă-o acum!”, chiar și cele privind proiectele pe termen lung ori implicând mulți oameni. Și de ce nu, toate tâmpeniile pe care le-am făcut, multe, extrem de multe.
Nu regret nimic, viața mea este aşa cum mi-am dorit să fie dar îmi este clar că eu îmi fac planurile după ce trec la acțiune. Am făcut o mulțime de lucruri nebunești, am reușit să urc scări mari, vârfuri mari, frici mari și după aceea, privind înapoi a părut întotdeauna că am avut un plan magic. Uneori chiar obișnuiam să spun: ”ce plan dat-dracului” dar adevărul este că niciodată nu a fost un plan.
Sunt un om fără planuri, fără obiective. Singurul lucru pe care l-am avut întotdeauna a fost viziunea. Îmi scriu planurile din mers şi cumva reuşesc. Singurele lucruri pe care nu reuesc să le fac sunt cele asupra cărora mă opresc să planific.
Prin urmare am făcut ce cred că e cel mai bine să faci atunci când iei o decizie importantă: am dat drumul muzicii preferate și mi-am luat un pahar de Johnnie Walker. Nu mai beau deloc alcool de ceva timp, dar acesta a fost un moment special. »
Și gata. Au revoir! sau La revedere, în română, notă text.

eXTReMe Tracker