Razboiul Rozelor (II)

Motto: “Intr-o lume nebuna, doar cei nebuni sunt sanatosi.” – Akiro Kurosawa

“Apoi, cum ne-am legat, noi vom uni
Acele doua roze. Iara cerul
Unirea lor s-o binecuvanteze.
El, care-atata vreme a fost umbrit
De dusmania lor! Ce tradator
Amin n-ar spune auzind acestea?
Caci Anglia nebuna-a fost mult timp:
S-a sfasiat ea insasi, si-ntre ei
S-au sfasiat orbeste frati cu frati:
Cu ura tatal isi lovea copilul,
Copilul tatalui ii era gade.
Si toate doar din aspra invrajbire
A Casei York cu Lancaster. Dar iata ca
Astazi Richmond si Elisabeta
Mostenitorii celor doua ramuri,
Prin voia cerului vor stinge ura.
Urmasii lor sa poata-mbogati
Prin binefacerile pacii viitorul,
Prin zile fericite si prospere”

(Richard al III-lea, Actul V, Scena VIII, vers.18-34)

In loc de introducere

Dupa cum am vazut in episodul precedent, elogiile shakespeariene raspundeau cat se poate de bine cerintelor dinastiei Tudorilor, desi intre descrierea de mai sus si realitatile domniilor ce au urmat Razboiului Rozelor exista o punte de legatura foarte vaga. Operele shakespeariene ocupa perioada de timp cuprinsa intre 1399-1485. In Richard al III-lea, de pilda, scena se schimba aproape imperceptibil de la anul 1485 la anii 1590, perioada in care scria Shakespeare. A fost secolul al XV-lea unul violent, asa cum sugereaza William Shakespeare si istoricii tudorieni sau unul ceva mai linistit decat veacul al XVI-lea, care a reprezentat o amenintare din umbra pentru Casa celor Doua Roze, dinastia Tudorilor? Este foarte greu sa analizam acest conflict, dar, el a reprezentat un exemplu infricosator pentru pericolul dezordinii sociale, al puterii supusilor si al carui antidot pentru supravietuirea regatului a fost loialitatea fata de o monarhie puternica si respectata, pana in zilele noastre.

Astazi, rivalitatile engleze se manifesta doar pe arenele fotbalistice din Premiere League, fara sa facem vreo aluzie la recentul eveniment sportiv al anului din Germania, dar intrezarim aievea razboinicii rozelor, prinsi ca intr-o confruntare pe gazonul verde. Astfel, am reusit la randul meu sa studiez acest eveniment al Angliei medievale, perceput exagerat ca un razboi civil de catre istoriografia perioadei tudoriene, subinscrisa intervalului 1485-1603. Am incercat sa elimin formulari tendentioase precum:“conflictul intre factiunile nobiliare Lancaster si York, este urmat de instaurarea absolutismului dinastiei Tudor”, care au fost preluate si de catre istoriografia romaneasca. Ca sa refac puzzle-ul politic al secolului al XV-lea, mi-am pus pe rand o serie de intrebari, oarecum banale: de ce Marea Britanie se mandreste ca poate refuza oricand prietenia celui mai puternic stat din lume? De ce stancile albe de la Dover, zarite in departarea portului Calais, dincolo de Marea Manecii, ofera apararea naturala a Angliei, in opinia fostului mare premier englez Winston Churchill (1940-1955)? Sau, nu in ultima instanta, de ce Marea Britanie are o istorie mai atipica, fata de alte state? Toate aceste intrebari isi gasesc raspunsul in Razboiul Rozelor, conflict care va recontura monarhia engleza pana la lovitura de stat de la 1642 sau ceea ce numim Revolutia Burgheza din Anglia, desi aceasta definitie ne apare un pic fortata.

Adevarata istorie engleza a fost rescrisa in Epoca Victoriana (1837-1901), caci, dinastia de Hanovra (1714-1901), originara din Germania, aducand cu sine o alta viziune asupra Istoriei, se va apleca cu precadere spre studiul cronicilor Perioadei de Mijloc, pentru noi interpretari. Ne retine in mod deosebit atentia, lucrarea clericului William Stubbs, gravul episcop de Oxford, opera celebra intitulata: The Constitutional History of England, scrisa intre anii 1874-1878. In opinia acestui autor, foarte interesanta dealtfel, secolul al XV-lea era vazut ca o anexa dureroasa a istoriei, o cadere in barbarie a unei monarhii care se purificase in perioada secolelor XIII-XIV. Studiile au continuat pana in zilele noastre si astfel, intrezarim cea mai plauzibila interpretare a Razboiului Rozelor: o convulsiune sociala de proportii a nobilimii mijlocii, o clasa in ascensiune, cu interese proprii, care o luase inainte monarhiei. Cu alte cuvinte, in opinia celor mai noi cercetari istoriografice impartiale, a luat amploare acel fenomen social definit ca feudalism bastard, un sistem perceput ca instabil prin insasi structura lui, din moment ce loialitatile se puteau usor schimba. Probabil ca nobilimea secolului al xV-lea simtea ca i se clatina autoritatea si, in consecinta, a devenit ceva mai agresiva, este de parere profesorul Bruce Webster, autorul cartii The Wars of The Roses (1998).

O domnie engleza in veacul al XV-lea

Inceputul celei de-a doua jumatati a veacului al XV-lea se va dovedi ca fiind una foarte instabila pentru monarhia engleza, atunci cand Henric al VI-lea (1422-1471), un nepot al inaintasului sau Henric al IV-lea (1399-1413), va prelua personal conducerea regatului, in anul 1437, pe cand nu implinise inca 16 ani. Bunicul sau, uzurpase tronul lui Richard al II-lea  (1377-1399), in timp ce strabunicul sau, tatal lui Henric al IV-lea, John of Gaunt sau John de Gand, mort pe la 1399, detinea titlul de duce de Lancaster, care avea ca blazon trandafirul rosu. Domnia noului suveran, aducea Casa de Lancaster (vezi blazonul de sub portret) ca dinastie de sine statatoare, ceea ce nu convenea deloc unor posibili pretendenti, apoi, Henric al VI-lea era prea bun pentru vremuri atat de tulburi, cand se impunea ca situatia politica sa fie tinuta sub control. La randul sau, desi dorea sa instituie o domnie autoritara, preocuparile sale cotidiene il rapeau din valtoarea politicii. Pasiunile sale erau teologia si studiul istoriei.

Era adanc preocupat de ele si prea putin din cele pamantesti, care se petreceau in jurul sau, la Curte. Un alt istoric britanic de marca, Chesterton, avea sa remarce ca regii debili au lasat in urma monumentele cele mai durabile, dar si cele mai marete. Astfel au stat lucrurile si cu prea-evlaviosul rege Henric al VI-lea, de la care au ajuns pana la noi, spre a fi admirate de catre turisti peste veacuri, Colegiul din Eton, cladit pe la 1440 si admirabila capela de la King’s College, din Cambridge. Constructiile acestea au sfarsit prin a-l ruina financiar, caci una dintre cauzele esentiale ale conflictului civil al celor doua roze a fost una de natura economica: secatuirea tezaurului regal, dincolo de anumite ambitii nobiliare de mijloc, in formare. Un portret moral, rasfoind cronicile de epoca, ni-l infatiseaza pe suveran ca avand unele fixatii. De pilda, inainte de fiecare masa, isi spunea rugaciunea, intocmai ca un calugar, in fata unei icoane care-L reprezenta pe Mantuitorul Hristos cu cele cinci rani sau in locul pantofilor cu varfuri ascutite, dupa moda venetiana, purta pantofi cu varf rotund, intocmai ca taranii. In anul 1451, pentru a celebra Craciunul, regele se imprumuta de la diversi creditori din City, iar de Boboteaza, in anul urmator, familia regala nu a mai putut cina, nemaifiind credite.

Daca domnia lui Henric al VI-lea nu incepuse sub auspicii de bun augur pentru Anglia, situatia politica pe plan extern era si mai delicata, caci razboiul din Franta secatuia atat vistieria, cat si trupele engleze dislocate acolo. Se depuneau eforturi militare masive pentru apararea orasului-fortareata Calais, poarta de intrare a Frantei, se preintampina, in paralel, un atac burgund asupra localitatii Guines. Nu stim in ce masura aceste aspecte delicate de politica externa l-au preocupat pe regele englez, caci fire profund religioasa, dispretuia foarte mult razboiul si suntem tentati sa credem, cel putin in parte, ca acest lucru a determinat izbucnirea tensiunilor in randurile nobilimii, atat a celei ramase in tara, dar mai ales a acelor nobili care luptau pe baricade in Franta, incercand cu disperare sa mentina sub control pozitiile amenintate de catre francezi, in ciuda initiativelor de pace ale regelui. Ideeea stupida de pace a fost un blestem, mai ales pentru comandanti vestiti precum ducele de Gloucester, cel care inca credea cu tarie intr-o victorie decisiva, in timp ce pentru altii, ea s-a dovedit o lovitura de traznet. Profitand de naivitatea regelui,  vicleanul Carol al VII-lea al Frantei, ii va oferi mana verisoarei sale Margaret de Anjou (vezi foto dreapta), fiica lui Rene, cumnatul suveranului francez, in anul 1445. Aceasta casnicie fortata, nu era deloc bine vazuta in Anglia, unde deja incepusera rivalitatile dintre factiunile nobiliare, care curand vor lua amploare, devenind la scurta vreme o amenintare pentru monarhie.

In culisele Razboiului Rozelor, deslusim ca secolul al XV-lea a insemnat in fapt o mare provocare pentru autoritatea regala, ajunsa in incapacitatea de a conduce efectiv. Tiparele Evului Mediu Tarziu, in materie de guvernare, au fost rasturnate, iar dezastrul nu a fost decat rezultatul incapacitatii acelora care ar fi trebuit, poate, sa fie suficienti de autoritari pentru a mentine echilibrul. Anii premergatori crizei de la 1450, au ranit profund sentimentul national englez: in 1448, au pierdut regiunea Maine, in 1450 Normandia, iar in 1453, orasul port Bordeaux. Orientarea regala pacifista, nu avea insa sa aduca pacea in regat, deoarece noua nobilime si patura sociala de mijloc, sperau ca lungul Razboi din Franta le va aduce profit, obtinut pe diverse cai: fie prin rascumparari, prazi de razboi, fie de pe urma dregatoriilor si a pamanturilor dobandite in regiunile cucerite.

Un caz aparte care evidentiaza tocmai particularitatile economice ale Angliei celui de-al XV-lea veac, este cel al unui mosier de vaza din East England, Sir John Fastolf. Acesta provenea dintr-o familie modesta, dar iata ca va reusi sa ridice Castelul Caister din Norfolk. Desi nu face parte dintre personajele esentiale ale epocii dezbatute, ne retine indeosebi atentia faptul ca veniturile sale mari, proveneau din administrarea unor mosii in Franta, dobandite in decursul razboiului, pe care avea sa le vanda inainte de declansarea crizei, insa capitularea regiunii Maine si caderea Normandiei sub francezi, l-au impiedicat sa mai recupereze si alte bunuri funciare ramase. Cu siguranta ca si multi alti nobili de vaza ai regatului se aflau in situatia sa, suferind de asemenea pierderi financiare insemnate si total neasteptate, mocnind in ei revolta, care nu se va lasa mult timp asteptata, dupa cum rezulta si din plangerea rasculatilor de la 1450, pe care o redam spre deplina lamurire:

“Regatul Frantei, ducatul Normandiei, Gasconia si Guyenne, Anjou si Maine, au fost pierdute de aceiasi tradatori [cei care l-au sfatuit gresit pe Henric al VI-lea], iar adevaratii nostri lorzi si cavaleri, proprietari de pamanturi si tarani au pierdut si au vandut inainte de a merge peste mare, ceea ce este un mare pacat si o mare pierdere pentru domnul nostru suveran si o distrugere pentru regatul sau”

In virtutea celor exprimate mai sus, putem afirma ca perioada cuprinsa intre 1450-1485 a insemnat un lung sir de crize ale autoritatii regale, incepand cu revolta lui Jack Cade din 1450, continuand cu revolta lui Buckingham din 1483 si invazia condusa de Richmond in 1485, si culminand cu infrangerea si omorarea lui Richard al III-lea la Bosworth. Dar cum s-au desfasurat toate aceste evenimente? Iata o intrebare pe care o vom dezbate in cele ce urmeaza.

Originile Razboiului

In fapt, nu a fost pentru prima data cand Anglia se confrunta cu dificultati de guvernare pe plan intern. Chiar si William Cuceritorul, cel care avea sa aduca dominatia normanda in insule, s-a confruntat cu o revolta in 1075, iar Henric I cu mai multe, dupa 1102, la fel Henric al II-lea intre 1173-1174 si exemplele pot continua. Ceea ce ne retine in mod deosebit atentia, este faptul ca actiunile intreprinse de regi la indemnul consilierilor lor, au tulburat serios societatea Evului Mediu Tarziu, situatie pe care structurile politice ale acelei epoci nu au reusit sa o indrepte, caci regi precum Henric al VI-lea, Eduard al IV, in timpul primei sale domnii sau Richard al III-lea, au actionat de asa maniera, incat au condus in  cele din urma la intrarea in criza a sistemului. Aflata intr-o nevoie acuta de fonduri, spre a sustine razboiul pe frontul francez, monarhia engleza va convoca Parlamentul, in luna noiembrie a anului 1449, dezbaterile fiind amanate pana in ianuarie anul urmator, fara a se ajunge la o intelegere. In vara aceluiasi an, 1450, au izbucnit o serie de revolte nobiliare in diverse comitate engleze, dintre care, cea mai importanta a fost cea desfasurata in Kent, sub conducerea unui anume Jack Cade.

Trupele lui Cade vor ocupa Londra pentru cateva zile, in semn de protest, executandu-i pe acei nobili rau famati in comitatul Kent, fara ca regele sa poata intreprinde ceva in apararea lor, desi erau destul de bine vazuti la Curte. Actiunile revoltatilor nu erau indreptate, asa cum grasit am fi tentati sa credem, contra monarhiei sau a autoritatii regale in sine. Era doar o scanteie a unui conflict generalizat apoi, intre factiunile nobiliare dornice de a restabili “ordinea”, dar fiecare cu motivele sale de nemultumire, mai mult sau mai putin justificate. S-a vorbit despre Razboiul Rozelor ca despre un conflict civil si ne-am format doar o imagine de ansamblu, fara sa patrundem in culise, decopertand adevarul acestei afirmatii. Numai ca Anglia este o monarhie emancipata, mult depasita pentru realitatile veacului sau. Razboinicii trebuie sa dea dovada de prudenta, spre a nu-i starni pe bunii englezi, supusii Majestatii Sale. Neutralitatea oraselor si satelor din comitatele engleze va fi respectata pe durata revoltelor, pentru a nu ridica multimi de partea combatantilor si a le ingreuna astfel situatia. Suntem constienti de faptul ca sintagma de razboi civil, astfel dupa cum o intelegem astazi, extrapolata unor conflicte de maniera celor din Irak, Afghanistan sau alte locatii similare, nu poate fi aplicata Angliei celui de-al XV-lea veac.

Insa confuzia, este intotdeauna cel mai sincer raspuns, caci replica nu s-a lasat multa vreme asteptata, iar enuntul lui Martin Indik, redat de noi, s-a aplicat prin reactia ducelui de York. Era o buna ocazie pentru dansul de a-si revendica pretentiile la tron, sustinand filiatia sa dinastica pe linia tatalui sau Roger, conte de March si mai departe, urmarind genealogia familiei sale, rezulta ca ar fi fost un stranepot al regelui Edward al III-lea (1327-1377). Intr-un anume fel avea dreptate, daca tinem cont ca unul dintre fii lui Edward, s-a numit Edmund, iar prin titlul nobiliar, duce de York. Imprejurarile fiind foarte favorabile si de asa natura oranduite pentru ascensiunea temporara a Casei de York, i-au dat prilejul ducelui de a-si parasi postul de locotenent al Irlandei, spre a se intoarce in Anglia, cu gandul de a “restabili ordinea”, functia sa fiind una de comanda militara. Iar cand impunatorul duce a debarcat in nordul Tarii Galilor, nori negri se intrezareau deja pe firmamentul azuriu al Casei de Lancaster.

(Va urma)