Razboiul Celor 100 de Ani (VII)
„Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.”–Paulo Coelho
“Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.” –Arthur Schopenhauer
„Asculta vocea-ntelepciunii ce spune dintru inceput: Viata e scurta. Omul nu se aseamana c-o planta ce poate creste mai inalta, dupa ce coasa a trecut”–Omar Khayyam
Piatra de incercare de la Scone si testamentul regelui Edward I
De ceva vreme circula un zvon prin lume cum ca Scotia cea rece si umeda din nord, vrea sa se desparta pe cale „amiabila” de Regatul Unit si sa apara ca stat de sine statator pe harta Europei si, de ce nu, a Uniunii Europene. Credeti sau nu, dar, candva, cu multe secole in urma, lucrurile erau posibile, caci, nobilii munteni scotieni chiar aveau un stat, ba si un rege, chiar si o capitala. Apoi, tot ei, faceau jocurile de culise intre doua rivale: Franta continentala si vesnicul vecin de la sud, Anglia. Ce fel de oameni erau scotii sau pictii, cei care au definit, dealtfel, Scotia? Cand au cucerit Britannia, romanii s-au confruntat cu aceleasi realitati crunte in teren pe care le simt probabil azi occidentalii, la o alta scara, in Afghanistan, Irak, Iran ori, poate, in curand Coreea de Nord. Locuitorii scoti erau descrisi ca fiind, zice cronicarul anonim, oameni cu „Trupuri inalte si albe, ochi albastri cranceni si parul de un blond rosietec; stomacuri nesatioase, vesnic infometate, infierbantate cu bauturi tari; tineri treziti tarziu la dragoste; insi care beau cu nerusinare zi si noapte”. Caracterele cele de mai sus zise, muntenii si le aratau numai fata de dusmani, caci, altminterea „Barbatul din aceasta rasa poate accepta un superior, este capabil de devotament si de respect”.
Peste acesti munteni vor veni, pe rand, valurile de invadatori din Est, anglii, saxonii si mai apoi vikingii, a caror patrie de origine, Scandinavia, era numita pe drept cuvant „Tara hotilor”, deoarece, spre deosebire de urmasii de azi, stramosii scanzilor erau pusi pe jaf, furtisaguri si omoruri. Cand, foarte curand dupa debarcarea flotelor vikinge, se instapani dominatia daneza in Britannia, sub Kanut cel Mare, Coroana danica a avut grija sa starneasca disensiuni intre regatele anglo-saxone, de maniera in care, al nostru rege Edward I (1272-1307), cu intentia de a-si uni supusii intr-un singur regat a fost nevoit sa suporte pe viu consecintele acestei abile stapaniri, cateva secole mai tarziu.
Acest suveran, ce facea parte din ultimii dinasti Plantageneti, destui de urati de contemporani, se gandi sa-i aduca la supunere pe galezi, irlandezi si scoti. Pe piatra de mormant a sa scrie pentru eternitate urmatorul mesaj daltuit in timp pentru ai sai urmasi: „Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva.” sau intr-o traducere pur romaneasca: „Aici zace Eduard Intaiul, sfaramatorul scotienilor. Pastreaza-ti legamantul.” Cui se adresa epitaful? Inclinam sa credem ca era intr-un fel un mesaj cifrat transmis peste veacuri pentru urmasii sai la tronul englez, spre a fi mereu cu ochii in patru fata de vecinii lor munteni din nord, mereu recalcitranti si totusi avand o monarhie destul de bine conturata, care adeseori va pune probleme Coroanei engleze multe secole de acum incolo. Dealtfel, nici legiunile romane nu s-au avantat cale lunga in teritoriul de nord, preferand sa stea in expectativa dincoace de Zidul lui Hadrian si sa urmareasca atent miscarile de dincolo. Un cronicar francez de epoca, Jean Froissart, s-a avantat totusi si prin partile Scotiei, un stat aliat tarii sale in Razboiul Celor 100 de ani si multa vreme dupa. El spune ca umbla zile intregi prin munti si pustietati atat de salbatice, incat nu gaseai vreun drum, carare ori poteca buna de mers, ba mai mult, rar dadeai peste un oras, casa ori coliba. Poate ca Froissart a exagerat putin, caci Scotia s-a dezvoltat un pic diferit de aliata sa continentala Franta, pe batranul continent intalnindu-se mai multe culturi ce au destabilizat Roma intr-un mozaic etnic, din care ai sai stramosi franci nu lipseau, fiind ceva mai civilizati decat scotii, dar nu cu mult. Daca patrundem mai departe, in epoca lui Eduard de care vorbim pe scurt, vedem chiar ca nobilul Froissart s-a inselat in a sa descriere, caci, nobilii cuceritori normanzi, veniti sub Wilhelm Cuceritorul dintr-o provincie a tarii sale natale, si-au construit asezari temeinice si dincoace si dincolo de granita cu Scotia, aducand modele de constructie tocmai din Normandia. Toate bune si frumoase pana ce Eduard hotari sa cucereasca Scotia folosindu-se de siretlicuri, ce nu prea le miroseau bine finilor munteni.
Veni o vreme cand tronul Scotiei ramase vacant si doi nobili de descendenta regala incepura lupta pentru coroana. Unul era John Balliol, celalalt Robert Bruce. Ambii isi aveau obarsii franceze, ba se si inrudeau cu Casa Regala franceza. Ce va face Eduard? Postura de arbitru intre cei doi pretendenti avea insa sa fie curand o utopie, caci, ungandu-l ca rege pe John Balliol la Scone, crezu ca are Scotia pe tava. Se insela insa cand scotianul intra in alianta cu regele Frantei. Scos din fire, regele nostru exclama cu voce tare, precum mult mai tarziu Lapusneanul nostru, dar intr-o alta formulare: „A facut el, smintitul nebunia asta?! Daca nu vine la mine, vom merge noi la el!” Regele se tinu de cuvant, invada regatul din nord, il facu pe Balliol prizonier, fura piatra sfanta din Scone si a pus s-o incrusteze intr-un jilt folosit de atunci la incoronarea regilor englezi…Piatra de la Scone, pe care calatorul o poate vedea si azi era presupusa a fi o bucata din scara pe care ingerii se catarara la ceruri in visul patriarhului Iacov din Cartea Facerii. Ne indoim, desigur, dar asa credeau vechii scotieni.
Crezand in naivitatea sa ca a reusit sa uneasca Scotia sub al sau sceptru, incerca, fara succes, sa le impuna muntenilor legile cutumiare engleze, dar se izbi de rezistenta de neinfrant a baronilor, a poporului di unui anume cavaler William Wallace, ce si azi este cantat in baladele populare scotiene din munti. Batran si un pic sclerozat, infrant fara sa recunosca, Eduard jura in fata Domnului si a Lebdelor sa zdrobeasca intr-un tarziu revolta muntenilor. Se vedea precum un sfant a carui moaste trebuiau purtate pe campul de lupta pana la infrangerea definitiva a scotienilor. Nu apuca sa-si implineasca visul caci, muri la scurta vreme, iar fiul sau Eduard al II-lea, despre care vom vorbi in episodul urmator, avea vadit alte preocupari, mult mai importante decat aceea de a-si tine juramantul fata de tata. Relua lupta contra muntenilor, dar a fost zdrobit el insusi in batalia de la Bannockburn, in acel fatidic an 1314.
(Va urma)
