Razboiul Celor 100 de ani (V)

Casatorie princiara in Danemarca! Printul Joachim al Danemarcei s-a casatorit in aceasta dupa-amiaza cu o frantuzoaica de rand, fara titluri nobiliare. De astazi insa, Marie Cavallier va purta titlul de Alteta sa regala, Printesa Marie a Danemarcei. Petrecerea din seara trecuta a avut loc loc intr-un cadru privat. Au participat numai 300 de invitati. Printul Joachim nu este la prima casatorie. Ruptura de Printesa Alexandra, mama celor doi copii ai printului, a avut loc acum trei ani. Viitoarea printesa a Danemarcei sustine ca relatia cu Joachim, a inceput in 2005, dupa ce s-au vazut pentru prima oara la o partida de vanatoare. Ea mai spune ca s-a hotarat destul de greu sa renunte la tot pentru a accepta sa plece definitiv intr-o tara straina si sa aiba o relatie cu o personalitate regala.– ( un comunicat de presa)

Advertisements

“Iubirea este triumful imaginatiei asupra inteligentei.” – H. L. Mencken

“Din lipsa de prudenta cazi in lipsa de curaj”-Michel Montaigne

“Cu prudenta se pot comite tot felul de imprudente”-Jules Renard

“Viziunile tale vor deveni clare numai atunci cand te vei uita in propriul tau suflet. Cel ce priveste in exterior, viseaza; cel ce priveste in interior, se desteapta.” – Carl Jung

In care se vede ca lupul isi schimba parul dar nu si naravul sau cum amintirile ancestrale se perpetueaza firesc, pana in zilele noastre

Am sa reiau povestea mea frumoasa exact de acolo unde am lasat-o in suspensie in episodul precedent, nu inainte de a va incredinta ca realitatile din prezent pot fi aplicate si in trecut, la o alta scara si ca acea casatorie princiara de inceput e un bun exemplu repetitiv peste veacuri.

Relatiile interumane sunt foarte complexe si delicate, mai ales cand vorbim de casele regale ale Europei, unde mostenirile si teritoriile se incruciseaza intr-un destin unic si, poate ca acel destin unic ne modeleaza cotidianul. Despre o astfel de incrucisare de destine si teritorii vreau sa va vorbesc in continuare. Urmati-ma! Venirea normanzilor la conducerea destinelor Angliei a dezvoltat un puternic sentiment national saxon, am putea spune patriotic, care se regaseste si azi in frumoasele balade populare engleze, una dintre acestea fiind indisolubil legata de figura legendarulului erou Robin Hood, pe care l-am gustat cu totii in anii adolescentei.

Cucerirea normanda (franceza) nu a sters caracterul saxon al domniei in Anglia, vizibila mai ales sub dinastia Plantagenetilor (1154-1485), originara din comitatul d’Anjou si care a dat suverani puternici pe tronul englez dar, prea putini populari printre supusi, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Este destul de complicat sa sondezi istoria engleza, fara sa iei in calcul si pe cea franceza, ca sa poti patrunde esenta Conflictului de 100 de ani. Inca din anul 1066, ca punct de cotitura in evolutia regatului englez, cucerirea normanda a reusit sa creeze bariere puternice intre doua lumi antagonice: cea franceza si cea saxona,ultima traditionala in felul ei. Pentru a castiga simpatia populara, urmasii Cuceritorului si-au “uitat” originile continentale, devenind “buni englezi” peste noapte! Un exemplu edificator ramane, fara indoiala, Eduard I-ul (1272-1307) care, desi descinde pe linie directa din Cuceritor, este intru toate un demn rege englez. Sub domnia sa, el uita de telurile Plantagenetilor de a-si “recuceri” tarile natale, orientandu-se mai degraba catre realizarea unitatii teritoriale a regatului sau, prin supunerea Tarii Galilor, apoi a Scotiei. Asupra acestei domnii ne vom opri pentru a schita cauzele primare ale Razboiului Celor 100 de Ani.

E, inainte de toate, un rege englez care vorbeste limba adoptiva cu aceeasi usurinta ca si franceza, dar, care prefera sa raspunda in engleza salutului islamic salaam in timpul Cruciadei. Sub Edward I, Anglia devine engleza si, curand, barierele civilizationale dintre normanzi si saxoni fura daramate. Regele se identifica cu natiunea, lucru foarte important in derularea ulterioara a evenimentelor. Limba engleza care circula intr-ascuns, in randurile meseriasilor si vilanilor (tarani serbi) iese la lumina, incat, pe vremea umanistului Simon de Montfort circula sintagma, printre clerici, cum ca: nu exista unul la suta care sa poata citi o scrisoare in vreo alta limba decat latina sau engleza. Iar, catre sfarsitul secolului al XIV-lea, predarea limbii franceze in scolile engleze va inceta cu desavarsire, ceea ce-l va face pe cunoscutul cleric Jean de Trevise (Jean Trevisa de Cornwall) sa deplanga faptul ca: nici macar nobilii nu-i invata pe copiii lor franceza (Sic!). Daca prin origine este angevin, Edward este englez ca rege, conturand Anglia moderna. El reuseste, intr-un mod admirabil, sa imbine armonios inclinatiile feudale ale Plantagenetilor cu cerintele saxone ale poporului sau de adoptie. Din Franta mosteneste in sange pasiunea pentru vanatoare si turnir, din Anglia intransigenta in aplicarea legilor.

Este inainte de toate un rege cavaler care-si respecta institutia si un aventurier destoinic, desprins parca din Romanul Mesei Rotunde, intr-o epoca de declin al cavaleriei, dar cu rezonante in mentalul popular european. Pe cand inca era print mostenitor, el pleaca in cruciata, pe la 1268. La 1271 ajunge in Palestina si incheie, un an mai tarziu, un armistitiu pe zece ani, zece luni, zece saptamani, zece zile si zece ore cu sultanul Egiptul, Baibars (1260-1277). Sa se fi inspirat regizorul nostru Cristian Mungiu pentru titlul filmului din acest acord al suveranului englez? Cavalerul Edward, in drumul sau de intoarcere spre Anglia, inlatura nedreptatile, ataca un hot din Burgundia si se bate in duel cu comitele de Chalons. Reuseste sa cucereasca Tara Galilor si, ca sa-si castige simpatia localnicilor insulari, isi pune pe cap coroana regelui Arthur, organizand un banchet al legendarei Mese Rotunde.

Gasconia, fieful regelui englez in Franta, era o prioritate pentru el si, Edward, ca o vulpe sireata, promite sa respecte cu toata vigoarea omagiul datorat ca vasal (supus) suzeranului sau, ba, ii presteaza chiar si un juramant, deviza sa fiind: Keep troth…Pactum serva sau Respecta-ti cuvantul dat. Cat de mult si l-a respectat Edward si in ce imprejurari vom vedea in cele ce urmeaza. Mostenirea plantageneta rezida in faptul ca Edward, promitand solemn ceva, isi schimba parerea sau, cum remarca foarte plastic un contemporan al sau, caruia ii vom da cuvantul: Vrea sa fie legal, dar el declara legal tot ce-i convine. Acest suveran are o calitate unica pentru vremea sa: profita de ceea ce-l invata experienta cotidiana sau aplica ceea ce se potriveste contextului domniei. Revolta baronilor i-a dat de gandit ca o domnie despotica e de domeniul trecutului si ca resursele prezentului in intarirea monarhiei pot fi consolidate prin sprijinirea pe noile clase in ascensiune, care pot revigora Anglia. Dar care era mostenirea dinastica a Angliei? Edward este primul rege de la Cucerirea normanda care incearca sa adune intre hotarele regatului sau pe toti supusii risipiti in teritorii distincte ca limba si cultura: Scotia si Tara Galilor. Inca din adolescenta s-a pregatit pentru aceasta nobila misiune care va schimba destinele Angliei, chiar in afara ei, peste Canalul Manecii. Sub domnia tatalui sau, in 1252, primise ca mostenire Irlanda, Comitatul de Chester la granita galeza, pamanturile regale din Tara Galilor, insulele anglo-normande si Gasconia, o pitoreasca provincie franceza. Tanarul si ambitiosul Edward trebuia insa sa le pastreze si chiar sa completeze feliile teritoriale lasate de tatal sau. Cat de pregatit era?

Ca sa raspundem la intrebarea de mai inainte, o sa va provoc o alta: cine erau locuitorii acelor teritorii pe care le mostenea Edward? Intr-una din zile, Papa Grigorie cel Mare, trecand prin targul de sclavi de la Roma, se opreste uimit in fata unor tineri frumosi, vigurosi, cu par blond si tenul deschis. Intreaba Sfantul Parinte: Acestia de unde sunt? Unul dintre insotitorii sai raspunde: Sunt anglii din Britannia, parinte. Raspunsul Papei (episcopul Romai la noi, N.A.) este unul anecdotic si a ramas celebru: Non Angli, sed Angeli sau Nu sunt Angli, ci Ingeri, iar Episcopul adauga: Acestia au fete de ingeri si ar trebui sa stea alaturi de ingerii din cer. (Sic!) Celti, saxoni, normanzi, neamuri nordice care au nascut poporul englez intr-o inlantuire fatidica de idei si evenimente. Romanii au incorporat Britannia si Germania la vastul lor Imperiu, dar, din pacate nu i-au putut stapani nici pe britani, nici pe germani. Rezultatul il vedem cu totii azi. Lumi puternice intr-o civilizatie europeana bolnava, predispusa la compromisuri spre a-si asigura existenta greco-romana, decazuta, din pacate. Impinsi din spate de invadatorii saxoni, celtii s-au refugiat pe frumoasele coline galeze sau in montana Scotie, continuandu-si certurile in grup. Religia lor politeista si supusa elementelor naturii care le influentau viata cotidiana si destinul, a fost absorbita de misionarii crestini, desi credintele stravechi au persistat popular multa vreme. Zanele care prindeau in mrejele lor erotice pe muritorii de rand au dat dinastii puternice si balade pastrate si azi in folclor. Dar, ca sa nu ma rapeasca si pe mine o zana a padurilor sau a apelor, ma voi opri la zidul lui Hadrian (Rigore Valli Aeli, construit din ordinul lui Hadrian intre 122-130 d.Hr., N.A.), hotarul nordic al Imperiului si o granita puternica in calea pictilor, locuitorii Scotiei.

Luand exemplul lui Hadrian si regii saxoni au adoptat metoda pasiva de aparare strategica, construind un zid de aparare similar, cum ar fi digul lui Offa pe la 790 d.H. Acest dig, ca si predecesorul sau era o stavila in calea muntenilor gali. Veni si cucerirea normanda. Aventurierii din sud nu au uitat, se pare, originile lor vikinge: curajul si statornicia, reusind sa se incumete in Tara Galilor, unde si-au creat domenii feudale. Triburile nesupuse s-au refugiat pe colinele impadurite si au trait nestingherite in muzica si poezia lor, care, intrepatrunse cu spiritul cuceritorilor normani au dat nastere unui puternic sentiment national galez. Va place rugby-ul? Sa va uitati la spiritul de lupta in teren al jucatorilor galezi in orice confruntare din Turneul Celor Sase Natiuni. Este magnific! Strigatul lor de dinaintea partidei imi aminteste vag de sentimentele descrise si traite mai sus. Era atat de puternic nationalismul acestor galezi, incat, triburile din masivul muntos Snowdon s-au unit sub conducerea unui senior gal, pe numele sau Llywelyn ab Iorwerth, care s-a intitulat printul galilor.

Eroul nostru galez, avea sa-i creeze mari probleme suveranului sau Edward I. Pe vremea cand era lord Edward, incercase sa le impuna galezilor desavarsita ordine saxona. Zadarnic insa! S-au revoltat si l-au invins. Va mai aduceti aminte de ce v-am spus? Desi infrant, regele nostru invata uimitor de repede din greseli si acele greseli cumulate in calitati i-au salvat monarhia. A facut cunostinta, in timpul campaniilor din Tara Galilor, cu metodele de lupta galeze, cu reputatii arcasi galezi in fata carora cavaleria engleza era pusa pe fuga, dar, intr-un tarziu, acei arcasi galezi vor lupta de partea regelui lor peste Canalul Manecii, cand tara le-o va cere. La fel ca Edward I, imi voi indrepta o clipa doar, atat cat imi permite timpul prelegerii, catre Irlanda, un alt tinut aparent salbatic si nesupus cutumelor saxone. Irlanda, leaganul crestinismului monastic anglican, care se mandrea cu Sfantul Patrick, a fost cucerita de danezi, de la crestinii celti, dar vikingii nu au ocupat decat porturile rasaritene, interiorul tarii fiind aproape intact. Biserica irlandeza, autocefala, desprinsa de ascultarea Scaunului Apostolic Roman se instrainase atat de mult de Europa Crestina, incat, pe buna dreptate traia izolata la marginea lumii civilizate, la fel ca si insula de care apartinea. Daca in Tara Galilor normanzii convietuiau nestingheriti cu localnicii, in Irlanda situatie este inversata. Cuceritorii ridica cateva castele fortificate in care se refugiaza ca intr-un adapost. Astfel, se constituie in jurul Dublinului o mica zona engleza, un avantpost numit Pale sau limita, hotar. In afara acestei zone, englezii nu mai aveau nici o influenta, iar, cei cativa baroni normanzi care se avantasera in interiorul insulei au sfarsit prin a fi asimilati de localnici, preluandu-le limba si obiceiurile, intr-un veritabil sincretism, astfel incat la randul lor nu priveau cu ochi buni sosirea armatei engleze. De drept, recunosteau legile saxone, dar nu le aplicau, mentinand o stare de anarhie in Anglia, ori, cum bine stim din istoria contemporana, aceste probleme au fost si sunt de actualitate pana in zilele noastre. Cu alte cuvinte: Anglia se dovedise prea slaba pentru a cuceri si guverna Irlanda, dar destul de puternica pentru a o impiedica sa invete a se guverna sinngura. Va reusi oare primul rege englez sa reuneasca sub sceptrul sau cele doua popoare mereu revoltate? Va voi lasa sa raspundeti acestei banale intrebari, lansata ca o provocare, iar eu va dau o noua intalnire saptamana viitoare, numai pe Historia Universalis.

(Va urma)

 

 

 

Te-ar mai putea interesa...