Premierul şi domnul cel fanariot: Marchizul de Pombal şi Matei Ghica

Era o epocă în care perucile albe fardate, purtate de toţi şi de toate ascundeau mizeria Iluministă a veacului ce-i poartă numele şi pe atunci, în capătul cel mai îndepărtat al bătrânului continent, acolo unde nesfârşitul ocean taie uscatul cu o linie imaginară, trăia la Lisabona, nobilul Sebastiao (Sebastian) marchiz de Pombal (1699-1782) ministrul de externe al regelui Jose I-iul. pombal
Nu bănuia că o forţă telurică din adâncurile „Hadesului” avea să zdruncine din temelii Lisabona, la 1755, propulsându-l la scurtă vreme pe scaunul de premier, el reconstruind oraşul capitală de la zero.

Advertisements

Ulterior, şi-a mai dat seama de o carenţă a statului, implicarea Ordinului monastic Iezuit în politica vremii, ceea ce l-a determinat pe premierul Pombal, un om puţin bisericos, să-i alunge pe aceştia din Portugalia şi coloniile de peste mări, iar temuta Inchiziţie care funcţiona la vârf, a pus-o în slujba regelui său. Cât a trăit regele, care l-a şi înnobilat cu titlul de marchiz, a dus-o în roz, dar la scurtă vreme după moartea acestuia, prea-catolica şi bisericoasa regină Maria I, l-a expulzat de la curte, dizgraţiat, murind în exil pe moşiile-i primite de la al său suveran. Pe vremea când cutremurul cel din adâncuri din temelii zgudui Lisabona, oraşul port şi capitală, domnea pe tronul Ţării Româneşti un fanariot domnesc de neam, Matei Ghica (1753-1756), om fără scrupule şi cam uşuratic de felu-i…numind în funcţii oameni fără de căpătâi care storceau financiar Muntenia. Era atât de „popular” încât Sfatul Ţării a obţinut trimiterea lui în exil, chiar în ultimul său an de domnie, deşi, literar, a intrat în istorie cu celebra „Cronica Ghiculeştilor” ce narează faptele familiei sale, scrisă de alţii, el fiind un politician obscur când de partea ruşilor, când de partea austriecilor, după cum în scris ne zice istoria.

Te-ar mai putea interesa...