Ordinele monastice apusene in Tara Sfanta-Ioanitii (ultimul episod)

Motto: “Nimic nu este mai bun, pentru un om ignorant, decat linistea; si daca ar fi sensibil la acest lucru, nu ar mai fi ignorant.” (Saadi)

Advertisements

“Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati. Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre” (Matei 10 vers. 8-9)

Introducere

Prin ordinele monastice apusene se intelege totalitatea comunitatilor constituite in jurul unui asezamant religios cu o semnificatie aparte in hagiografia crestina sau sub obladuirea unei personalitati ecclesiastice de seama, care de regula va da si denumirea ordinului in sine sau va stabili regulile prin care se va diferentia respectiva comunitate monastica de alte comunitati monahale. Am fost obisnuiti sa credem, in mod eronat, din necunoasterea realitatilor, sa atribuim fondarea acestor Ordine in vremea Cruciadelor, insa, cum am vazut in episodul precedent au fost si exceptii de la regula. Majoritatea acestor comunitati au fost create de catre Biserica Romano-Catolica cu un scop bine determinat: prozelitismul la invatatura de credinta apuseana. Diversitatea ordinelor apusene se constata cu precadere dupa nedorita Schisma din 16 iulie 1054. In Tara Sfanta, comunitatile monastice au avut si o importanta contributie militara. Ca regula a comunitatii monahale s-au impus Canoanele Sf. Benedict.

Regula Sf. Benedict  este un set de principii călăuzitoare simple dar profunde, pentru viaţa comunitară din Italia secolului al VI-lea. În centrul Regulii sunt cele trei voturi benedictine de ascultare, statornicie şi convertire a vieţii. Într-un anumit sens însă, spiritul Regulii este cel mai important lucru. Regula Sf. Benedict a rezistat în timp pentru că se bazează pe o profundă înţelegere a psihologiei umane; ea a împletit disciplina cu compasiunea şi a privit căutarea spirituală ca o urmare plină de bucurie a lui Dumnezeu în cadrul structurilor vieţii obişnuite. Tocmai această bucurie trăită în spiritualitatea de fiecare zi face ca Regula să fie vie pentru atât de multe persoane.

In regulile Sf. Benedict de Nursia se spune: “pentru bolnavi mai întâi de toate si îndeosebi trebuie sa avem grija, slujindu-le lor ca si lui Hristos, caci El a zis «Bolnav am fost si M-ati cercetat pe Mine si pentru ca ati facut aceasta unuia din acesti mici frati ai Mei Mie Mi-ati facut»”. Insa cei bolnavi sa tina minte ca lor li se face slujire pentru Dumnezeu, si sa nu întristeze cu nimic pe fratii care le slujesc lor, suparându-i cu cele prisositoare. Dar si pe acestia trebuie sa-i rabdam, caci în acest chip ne dobândim rasplata cea mai bogata, si Avva în tot chipul sa se îngrijeasca ca sa nu sufere cei bolnavi nici un neajuns; ci trebuie sa stea într-o chilie aparte si pentru slujirea lor trebuie sa se numeasca un frate cu frica lui Dumnezeu, milostiv si purtator de grija. “Baie sa se faca pentru cei bolnavi ori de câte ori este nevoie. Sa se dea voie celor bolnavi sa guste si carne pentru întarirea celor mai neputinciosi. Avva cu toata bagarea de seama sa vegheze ca chelarul sau cel ce slujeste celor bolnavi sa nu-si împutineze grija pentru ei, caci asupra lui cade vina daca ucenicii sai gresesc cu ceva”.

Cruciadele au atras un aflux de pelerini fara precedent catre Tara Sfanta, veniti din toata lumea crestina, cu precadere din Apus, odata cu apelul la Cruciada lansat de Papa Urban al II-lea in urma Conciliului de la Clermont. In decembrie 1099 se constituie un stabiliment politic dupa modelul feudal apusean: Regatul Ierusalimului. Odata cu aceasta data, Ordinul Ioanit isi va asuma responsabilitatea militara defensiva: apararea teritoriilor crestine ocuipate sustrase musulmanilor de catre cavalerii cruciati, in paralel cu acordarea sprijinului necesar ranitilor si pelerinilor. Datorita acestor activitati caritabile, preponderente in acest ordin monastic li se va da denumirea generica de Ospitalieri, iar in limbile europene s-a nascut termenul de “ospiciu”sau “spital” (ex.: hospital – eng., hopital – fr.). Istoriografia franca numeste Ordinul Ospitalier, “ordin militar ecvestru”, termen discutabil, caci in decursul intregului Ev Mediu, calul, acest animal nobil avea un rol preponderent:tractiune, companie, lupta-sarja cavaleriei.

Cavalerii Ioaniti vor fi recunoscuti oficial, ca ordin militar la 15 februarie 1113. In 1120, succesorul lui Gerard Sasso, fratele Raymond du Puy va reorganiza confreria Ioanita dandu-i un pronuntat caracter militar. Pe drumurile de acces catre fosta capitala davidica, Ierusalimul, el va dispune construirea unei retele de ospicii pentru pelerinii bolnavi, neajutorati. Trei reguli de baza, care vor deveni determinante pentru evolutia ulterioara a Ordinului, sunt respectate riguros de catre fratii calugari: Saracia, Castitatea, Supunerea.

Ca insemne distinctive au adoptat crucea alba amalfitana – pentru a nu-si uita originile indepartatei Republici Amalfi – brodata pe fond rosu si cusuta pe o manta neagra. Raporturile fratilor Ioaniti cu prea puternicii suverani europeni implicati in Cruciade au fost foarte bune, mediind chiar conflictele dintre acestia. Insa atunci cand in Tara Sfanta a fost implementat ordinul german al Cavalerilor Teutoni vezi articolul precedent relatiile Ordinului Ioanit s-au subinscris conflictului dintre puterea temporala-reprezentata de Sfantul Imperiu Romano – German si cea spirituala – Papalitatea.

Intre 1228-1229, cand la conducerea Ordinului se afla Maestrul Bertrand de Thessy, Cavalerii Ioaniti detin importante fortarete in regatul Siciliei, subordonate celor doi maestri si inspectori imperiali, un reprezentant al Ordinului Templier si un altul din partea Ordinului Ospitalier. Imparatul Friedrich al II-lea va confisca bunurile detinute de comunitatile celor doua ordine si in semn de razbunare va initia “Cruciada excomunicatilor” intre 1227-1228. Evolutia ulterioara a Ordinului Ioanit se va derula sub insemnele “expansiunii” mediteraneene, asa cum vom deslusi in continuare. Inca din vremea sederii lor in Tara Sfanta au fost supranumiti, cu precadere de catre luptatorii musulmani, “cavalerii negri”, datorita echipamentului purtat de cavalerii calugari. Aceasta denominatiune a planat mult timp ca o “anatema” (blestem, stigmat) asupra membrilor ordinului, capatand o aura mistica asemanatoare pana la un punct cu cea atribuita Templierilor.

Dincolo de mit si legenda, Cavalerii Ospitalieri s-au sacrificat in numar mare la asediul Ierusalimului din anul 1187, marele mastru, Roger des Moullins pierzandu-si viata alaturi de nobilii sai confrati. Dupa reculul fortelor crestine din Tara Sfanta, regasim Ordinul reorganizat cu baza provizorie pe insula Cipru, catre anul 1291, sub comanda Jean de Villiers. de la 1310, Ordinul se instaleaza in insula Rhodos, de unde va incepe expansiunea pe insulele din Marea Egee. Beneficiind de o flota adecvata, Ordinul se va erija in apararea crestinilor fata de viitoarele expansiuni islamice, cu precadere fata de Semiluna Otomana. El este asimilat in viziunea istoriografiei conventionale cu marile republici maritime ale timpului-Venetia si Genova – si acest lucru nu trebuie sa ne mire, daca am sesizat deja ca membrii fondatori erau originari dintr-o republica maritima.

Insula Rhodos devine resedinta Ordinului, membrii sai purtand acum titulatura oficiala de Cavalerii de Rhodos. De aici vor reglementa raporturile diplomatice dintre puterile crestine, in paralel cu desfasurarea unui comert prosper, batand chiar moneda proprie. La 1522, Soliman Magnificul asediaza insula, cavalerii fiind nevoiti sa paraseasca bastionul egeean cu mari onoruri militare oferite de sultan pentru vitejia de care au dat dovada in lupta.

Anul 1530 este unul de cotitura pentru evolutia ulterioara a Ordinului Ioanit. Carol Quintul, rege al Spaniei si imparat al Sfantului Imperiu Romano-German, in a carui imparatie extinsa peste mari, soarele nu apunea vreodata, cedeaza insula Malta (vezi foto stanga sus) Cavalerilor Ioaniti, cu aprobarea Papei Clement al VII-lea. S-a stabilit definitiv ca Ordinul sa ramana neutru in toate confruntarile militare dintre statele crestine.

In 1565, dupa numele Marelui Maestru Jean de la Valette, capitala administrativa a insulei se va numi La Valetta, asa cum o cunoastem astazi, mai mult din punct de vedere turistic. Celebra batalie navala de la Lepanto (1572) care a adus victoria Crestinatatii asupra Semilunei otomane, a beneficiat de sprijinul puternicei flote malteze.

Ordinul a fost recunoscut oficial in vremea lui Napoleon Bonaparte prin Tratatul de la Amiens (1802). In 1834, Ordinul se muta administrativ la Roma, unde il regasim si astazi, diferentiindu-se de alte confrerii romano-catolice prin activitatile filantropice desfasurate in lume. (Sfarsit)

Te-ar mai putea interesa...