O problema controversata-Henric al VIII-lea si Biserica Anglicana (II)

Motto: “Nicicand aceasta Anglie n-a fost si nu va fi cazuta la genunchii unui cotropitor trufas, decat cand ea l-a ajutat sa o doboare. Acum, cand domnii ei sunt intorsi acasa. Trei unghiuri ale lumii vie-n arme. Si vom tinea. De nimeni nu ne pasa cat Anglia -si ramane credincioasa” (Regele Ioan, William Shakespeare, Act.V, Sc.VII)

Advertisements

“That it may please thee to keep and strengthen in the true worshipping of thee, in righteousness and holiness of life, thy Servant ELIZABETH, our most gracious Queen and Governor; We beseech thee to hear us, good Lord.” (The Common Prayer Book sau Cartea Episcopului, fragment din alcatuirea lui Thomas Cranmer, Arhiepiscop de Canterbury)

O alta definitie a Bisericii Anglicane

Termenul de anglican si derivatele lingvistice ale acestuia, anglicanism sau in contextul studiului de fata, Biserica Anglicana ca institutie, defineste comunitatea credinciosilor care urmeaza invataturile de credinta ale Bisericii Angliei. Acestia se supun autoritatii ecclesiastice a scaunului arhiepiscopal de la Canterbury, dar spre deosebire de confratii lor de confesiune romano-catolica recunosc in calitatea sa de Cap vazut al Bisericii pe suveranul englez.

Ritul anglican e un rit creştin, folosit în Biserica Anglicană. Unii consideră că ritul anglican nu e, decât ritul de la Sarum, evoluat în decursul istoriei. Alţii cred că ritul anglican a luat fiinţă în 1533, o dată cu elaborarea primei ediţiuni a cărţii de slujbe Common Prayer Book (vezi foto), din care am redat mai sus un fragment autentic, spre lamurirea cititorilor nostri.
In acceptiunea noastra, Biserica Anglicana nu este una de factura reformata, fiind mai degraba o Biserica Romano-Catolica autocefala. Credinciosii anglicani sunt astazi prezenti in numar de 77 milioane de suflete, raspanditi in intreaga lume, in tarile si dominioanele Commonwealth, foste posesiuni ale Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Din motive diplomatice, o reprezentanta a Bisericii Anglicane se afla si la Bucuresti, pentru membrii Ambasadei Marii Britanii, acreditati aici. În 1662, ritul anglican a căpătat o formă “definitivă”. Totuşi în 1920, liturghia anglicană a cunoscut o reformă, refuzată de două ori de către Parlament. Reforma definitivă a avut loc în anii 1970, însă rezultatele acesteia nu sunt obligatorii, astfel încât, în general, parohiile anglo-catolice folosesc forma dată de ultima reformă liturgică, pe când parohiile anglo-evanghelice păstrează fie forma din 1662, fie cea din 1921. De aceea putem vorbi de două ramuri ale ritului anglican. Forma nouă este cunoscută în limba engleză sub numele de Order One, iar în franceză Le Rite contemporain, pe când cea veche sub numele de Order Two sau Le Rite ancien.

Henric al VIII-lea si mersul Reformei-o privire generala

Domnia lui Henric al VIII-lea (28 iunie 1491 – † 28 ianuarie 1547), cel mai popular suveran englez, se situeaza la hotarul dintre vechi si nou, pregatind regatul Angliei pentru transformarile profunde care aveau sa urmeze sub succesorii sai legitimi. La moartea sa, survenita pe 28 ianuarie 1547, el a lasat in urma o Biserica a Angliei in tranzitie, care refuzase doar sa recunoasca autoritatea Romei, pastrandu-si nealterate traditiile si ritualurile seculare. Messa sau liturghia latina a marelui Ambrozie de Milano se oficia conform ritului romano-catolic, nemodificata, cu un singur amendament: Papa nu mai era pomenit la devotiuni, locul sau fiind luat acum de catre rege, care si-a luat titulatura oficiala de Cap al Bisericii Anglicane sau al Bisericii Angliei. Urmasii sai, isi vor pastra titulatura pana astazi. Acesta era singurul punct comun cu Bisericile Protestante de pe batranul continent. Henric al VIII-lea a ramas conservator in teologia sa, chiar si dupa ruptura cu Roma, neadmitand ideile protestante, decat cu rezerve, spre a-si atinge scopul: perpetuarea dinastica. In general, domnia lui Henric al VIII-lea, asa dupa cum am remarcat in episodul precedent, se confunda adesea cu pasiunile sale feministe, fara a se lua in calcul diplomatia engleza care l-a avut ca initiator pe suveranul englez. Iata de ce se cuvine sa lamurim cititorilor nostri particularitatile acestei domnii unice a celui de-al XVI-lea veac, care se va repercuta asupra evolutiei ulterioare a Angliei din Epoca Moderna si pana in zilele noastre.

Casatorie si politica in veacul al XVI-lea

Relatiile dintre oameni, in general, sunt foarte fragile si schimbatoare. Nu putem aprecia complexitatea casniciei, raportata la o epoca sau alta, deoarece am fi insuficienti in a aborda satisfacator subiectul problemei. Despre regele Henric al VIII-lea, spunem ca a fost un sot fidel, desi relatiile sale extraconjugale erau bine cunoscute la Curte si nu constituiau un impediment pentru moravurile societatii engleze de atunci. In anul 1513, in urma renumitei Batalii a Pintenilor, prin care cetatile franceze Therouanne si Tournai, oras belgian, pe atunci apartinand francezilor, Henric s-a grabit sa-i daruiasca Caterinei cheile cetatilor cucerite de la firavul Ludovic al XII-lea regele Frantei, rivala Angliei. A reusit sa fie un sot fidel atata timp cat interesele dinastice i-au impus acest lucru, iar cand dinastia era in primejdie a fost nevoit sa redimensioneze destinele unei vieti. Admitem faptul ca in teologia sa, ca mod de gandire, regele era constient de invaliditatea casatoriei sale necanonice cu Caterine. In anul 1527, Caterine trecuse de varsta optima pentru a da nastere unui urmas legitim la tronul Angliei, avand 42 de ani. Avusese ghinionul de a aduce pe lume o fata, Mary, singurul copil legitim al regelui care reusise sa treaca de varsta prunciei. Pozitia Caterinei a devenit si mai vulnerabila o data cu aparitia la Curte a tinerei Anne Boleyn, nepoata ducelui de Norfolk (vezi fotografia alaturata).

Precedentul unei femei monarh in Anglia nu exista, iar neincrederea populara era pe deplin justificata, prin incapacitatea unor regi slabi de a conduce destinele monarhiei in epocile anterioare. Acele femei care au incercat prin diverse aliante matrimoniale sa obtina Coroana sau sa-si exercite puterea, sub o forma sau alta, precum imparateasa Mathilda a Austriei si Margareta de Anjou, sotia defunctului rege Henric al VII-lea, nu inspirau increderea conservatorului popor englez. Secolul al XVI-lea se va face remarcat in istorie datorita numarului mare de femei puternice care au vegheat interesele multor monarhii europene. Henric nu avea de unde sa stie ca inclusiv vlastarul sau Mary va avea un destin unic in istorie. Din punct de vedere politic, sederea Caterinei de Aragon la Curte devenea un impediment in planul politicii europene. Daca bunele raporturi diplomatice cu Spania au fost cultivate de tatal sau si de Henric insusi in primii sai ani de domnie, situatia avea sa se schimbe o data cu ascensiunea Casei de Habsburg, care detinea acum si tronul Spaniei, in acest caz Franta devenind un aliat viabil.

Prezenta nobilei domnisoare Anne Boleyn la Curte, a atras repede pasiunea regelui, insa ar fi greu sa credem ca 18 ani de casnicie sa fi fost asa de repede uitati, daca nu ar fi existat motivatii foarte serioase in politica lui Henric. Apoi, tanara Anne era dispusa sa-i fie pe plac regelui, dar ca regina. Cu cat il refuza mai mult, cu atat mai mult patima lui Henric se trezea. De la o vreme, pasiunea lui Henric pentru Caterine se stinse, mai ales de cand regina devenise rigida in religiozitatea ei. Regele era constient de incapacitatea Caterinei de a mai procrea urmasi pe linie masculina, punand in pericol succesiunea dinastiei Tudorilor si oferind dusmanilor sai directi posibilitatea de a-si revendica tronul. Razboiul Rozelor a fost o lectie destul de trista in fata Europei. Ce era de facut? De ceva vreme incoltise in mintea lui Henric posibilitatea divortului, dar avea nevoie de un sprijin politic in acest sens, dat fiind faptul ca raporturile de forte se modificasera radical pe continent. Ideile sale politice erau abil cultivate de catre omul Bisericii, cardinalul Thomas Wolsey, reprezentantul direct al Papei pe pamant englez. Calitatile sale exceptionale de diplomat, vor eclipsa in scurta vreme originile sale modeste, stiut fiind faptul ca era fiu de macelar, nascut in localitatea Ispwich, catre anul 1473. El s-a folosit de Biserica pentru a detine o pozitie privilegiata in cadrul guvernului, inca din vremea domniei lui Henric al VII-lea, avand de indeplinit cateva misiuni ecclesiastice care l-au facut ulterior recunoscut in timpul domniei lui Henric al VIII-lea, cand va obtine mult ravnita functie de cardinal si de cancelar al Coroanei, in anul 1515. Trebuie sa precizam cititorilor nostri ca in timpurile la care facem aluzie in cadrul articolului nostru, functia de cardinal era echivalentul a ceea ce inseamna astazi un premier, Biserica avand in Evul Mediu un rol politic preponderent in Apus.

Marea problema si Parlamentul Reformei

Ca si suveranul sau, Thomas Wolsey era un om al ambitiilor mari, mult depasite pentru circumstantele celui de-al XVI-lea veac. Nu era prea bine vazut de catre contemporani, caci Biserica era doar un scut al afacerilor sale din umbra, precum simonia sau vanzarea functiilor ecclesiastice, hirotonirea minorilor si alte fapte, deloc agreate de catre dusmanii sai conservatori, astfel dupa cum lasa sa se inteleaga documentele vremii. Era insa profund preocupat de politica externa a tarii sale, pe care o urmarea pas cu pas, in conditiile in care doua dintre superputerile rivale de pe batranul continent, Franta, reprezentata de abilul Francisc I si Sfantul Imperiu Romano-German, aflat la apogeul sau prin cel mai cunoscut suveran al sau, Carol Quintul, isi disputau intaietatea pe campul de lupta. Pe cand cardinalul incerca sa rezolve disputele europene ale timpului, in 1527, Henric l-a anuntat public de intentia sa de a divorta de Catherine, dar nu i-a comunicat cealalta intentie, planificata casatorie cu Anne Boleyn. Decizia regelui convenea ministrului sau, deoarece Anglia iesea in castig pe plan extern, printr-o noua alianta matrimoniala, de aceasta data cu Franta. El putea anula casatoria in numele Suveranului Pontif, dar decizia sa nu era irevocabila, daca Catherine apela direct la sprijinul Romei.

Pentru a urgenta solutionarea juridica a cazului, in luna mai a anului 1527, Wolsey l-a chemat pe rege in fata unui tribunal secret, prezidat de el si de Warham, arhiepiscop de Canterbury, stravechea metropola arhiepiscopala a Angliei. Henric urma sa demonstreze ca mariajul sau cu Catherine de Aragon nu era in spiritul legii canonice, iar Thomas Wolsey, in calitatea sa de legat papal a letere sau de drept, decidea in cunostinta de cauza validitatea sau invaliditatea canonica a casatoriei. Cum era si de asteptat, Cateherine nu a acceptat rezolvarea cazului pe cale juridica in Anglia si i-a trimis o scrisoare nepotului sau, Carol Quintul. Cu toate masurile luate, scrisoarea adresata imparatului, prin care i se aduceau cu lux de amanunte planurile sotului, nu a mai fost interceptata de emisarii regelui Henric al VIII-lea. Prizonier al francezilor, in nordul Italiei, acolo unde se confruntau pe toate teatrele de operatiuni rivalitatile franco-hispanice din peninsula, Papa Clement avea nevoie de simpatia suveranului englez pentru a negocia pacea si eliberarea sa din captivitate, in schimbul solutionarii marii probleme, divortul regelui englez. Situatia politica oscilanta din Penisula Italica, l-a determinat pe Suveranul Pontif ca in vara anului 1528, sa-l trimita pe cardinalul Campeggio in Anglia, investindu-l cu dreptul de a anula casatoria lui Henric cu Caterina, insa in acelasi timp avea si misiunea de a amana decizia divortului.

Audierea cazului s-a amanat pana in luna mai 1529, in detrimentul cardinalului Wolsey, inamicii sai avand motive temeinice de a nu-l mai dori la putere, cu precadere simpatizantii Annei Boleyn. Batalia de la Landriano, nordul Italiei, din luna iunie a aceluiasi an, a adus castig de cauza trupelor spaniole si victoriei imparatului. Papa va semna Tratatul de la Barcelona. Lord Darcy a sugerat o intrunire a Parlamentului, in sesiunea careia sa se dezbata punct cu punct situatia Bisericii Angliei, a neregulilor existente in interiorul institutiei, toate invinuirile cazand, cum era si de asteptat, pe capul cardinalului Thomas Wolsey. Solutia problemei s-ar gasi in subminarea autoritatii pontificale in regatul englez. Desi nelamurit in totalitate, Henric isi va demite premierul credincios si va cere convocarea Parlamentului in luna noiembrie 1529. Erau primii pasi inspre Reforma. Dar convocarea Parlamentului nu s-a facut pentru subminarea autoritatii papale, care i-a fost doar sugerata regelui, ci mai degraba pentru a se analiza cazul lui Wolsey in contextul problemelor aparute in culisele scenei politice.

Aducandu-l pe cardinal in fata Parlamentului, intrunit pe data de 9 august, Henric a vrut de fapt sa-si apere favoritul de mania Tribunalului Regal, invinuit fiind de violarea Statutelor Provizorii si a celor de Praemunire. Aceste legi si statute, reglementau limitarile clerului in cadrul Bisericii Angliei, cu referire directa la abuzuri si alte forme de abateri de la rit. Praemunirea erau statutele din 1353, 1365 si 1393 menite sa protejeze Coroana engleza de violarea jurisdictionala a sa de catre papalitate. Apelurile tribunalelor engleze la Roma erau interzise, iar promulgarea bulelor papale si a excomunicarilor erau de asemenea proscrise sau scoase in afara legii. Alte asemenea legi, anterioare Reformei de pe continent, pregateau miscarea reformatoare engleza. Asa este cazul Statutului Provizorilor votat in 1381 prin care i se interzicea Papei sa acorde functii ecclesiastice in Anglia.

In mare parte, masurile luate impotriva Bisericii nu erau menite sa conteste jurisdictia papala in Anglia, ci reprezentau mai degraba incercarea, reusita in cele din urma, de a impiedica revenirea pe scena politica a cardinalului Thomas Wolsey. Obligat sa paraseasca arena politica, cazut in dizgratia adversarilor sai, cardinalul se va stinge din viata in luna noiembrie 1530. Insa Henric, nu era dispus sa renunte la teologia sa, chiar si in eventualitatea unei rupturi cu Roma. Reforma din timpul lui Henric al VIII-lea s-a datorat in principal dorintei regelui de a asigura succesiunea dinastiei Tudorilor la tronul Angliei, fara un succes real pe linie masculina. Nemultumit de Parlamentul Reformei si nedorind eminamente sa rupa traditiile apostolice, ramanand un conservator in teologia sa, Henric al VIII-lea a decis sa se casatoreasca in mare taina cu Anne Boleyn, in ianuarie 1533. Pasul spre ruptura cu Roma era facut. Urmasii sai l-au cizelat.

Ortodoxia si Casa Regala Britanica-o posibila uniatie?

De-a lungului secolelor, mai mulţi membri ai familiilor regale din Europa s-au convertit la Biserica Ortodoxă, de la regele suedez Magnus în Evul Mediu, la membrii Caselor Regale ale Danemarcei şi Germaniei. Potrivit cercetărilor unui prieten bun şi cărturar la Oxford, Arhiepiscopul Macarie (Tyllirides) de Zimbabwe, în Anglia secolului al XVI-lea, regele Henry VIII, dorind să abandoneze Catolicismul, s-a informat despre credinţa Ortodoxă. La puţin timp după, regina Elisabeta I s-a informat şi ea, cu scopul de deveni ortodoxă vizând o căsătorie cu un membru al Familiei Regale ruşeşti. În secolul al XIX-lea, două dintre nepoatele reginei Victoria, nu numai că au devenit Ortodoxe, dar şi Sfinţi Ortodocşi – Noile Mucenice Alexandra şi Elisabeta. Când, în 1948, Alteţa sa Regală Prinţesa Elisabeta, actuala regină s-a căsătorit cu grec-­ortodoxul Prinţ Fhilip, actualul Duce de Edinburgh, acestuia i s-a cerut în mod oficial să înceteze a mai fi Ortodox (deşi el nu a încetat niciodată să facă semnul Ortodox al crucii în public). Mama sa evlavioasă a devenit călugăriţă ortodoxă, fiind văduvă şi poate fi văzută îmbrăcată ca monahie la balconul Palatului Buckingham, în fotografii din diferite momente publice ale anilor 1950. În interiorul palatului, a fost ridicată o capelă ortodoxă (paraclis), pentru folosinţa ei. Aceasta a fast demolată după moartea ei, în 1969, când rămăşiţele ei au fost îngropate la o mânăstire de maici ortodoxă rusă din Ierusalim, conform dorinţei ei.

După mulţi ani în care nu şi-a practicat credinţa A.S. Prinţul Philip s-a întors la Ortodoxie la începutul anilor 1990. Într-un articol din acea vreme, scris de Giles Milton (“The Spectator”, 14 Martie, 1992). S-a dezvăluit că, în Mai 1991, el a vorbit, în particular, cu un episcop ortodox rus la Londra, şi plănuia, pentru Iunie 1993, o întâlnire cu Patriarhul de Constantinopol, a vizită în Sfântul Munte Athos din nordul Greciei şi o vizită la Patriarhul Moscovei. În acelaşi articol, cuvintele prinţului la o conferinţă ortodoxă asupra ecologiei, din Creta, Noiembrie, 1991, erau citate: “Biserica Ortadoxă a ştiut din totdeauna că orice formă de exprimare religioasă, închinare, rugăciune, sărbătorire, propovăduire, viaţă monastică sau misticism – poate asigura inspiraţia pentru un răspuns practic la criza ecologică”.

Într-un fel, nu ar trebui deci să fie surprinzător că A.S. Prinţul Charles, fiul său şi moştenitorul tronului, prezintă şi el un puternic interes faţă de Biserica Ortodoxă. Deşi zvonuri despre acest interes au ajuns la urechile noastre la mijlocul anilor 1990, un articol recent din “the Sunday Expres” (28 Aprilie 2002) sugerează că interesul acesta a devenit mult mai serios. Articolul, intitulat «Îşi întoarce Charles spatele către Biserică?» (este vorba de biserica anglicană), relatează că “Prinţul Charles a ajuns sătul până la gât de Biserica Angliei încât are parte de o instruire personală în religia greco­-ortodoxă. Prietenii spun că a făcut un “angajament spiritual” faţă de Ortodoxia greacă dar implicaţiile constituţionale fac imposibilă pentru el o convertire deplină”. Un prieten apropiat al prinţului se spune că ar fi declarat reporterilor ziarului naţional că «Atitudinea pe deplin patetică a Bisericii Angliei îl înnebuneşte – ­încercarea acesteia de a fi totul pentru toţi şi, în cele din urmă, pentru nimic”.

Se afirmă că Charles s-a îndrăgostit de creştinismul ortodox atunci când a vizitat pentru prima dată Sfântul Munte Athos cu ai săi 2000 de călugări ortodocşi de toate naţionalităţile, în 1996. Cu ocazia altei vizite la mânăstirea Mănăstirea Vatopedu, a petrecut patru ore stând de vorbă singur cu stareţul şi cu călugărul român Dionisie cel orb. Se pretinde că ar fi avut loc un fel de ceremonie spirituală (Cu siguranţă, aceasta ar putea fi doar introducerea Prinţului drept catehumen al Bisericii Ortodoxe?). Se mai afirmă că Prinţul Philip, care este unul din patronii “Prietenilor Muntelui Athos”, a avut o influenţă asupra fiului său dar că adevăratul catalizator final a fost moartea tragică a Prinţesei Diana din 1997. “Acesta a fost momentul când a fost prins, cu adevărat, căci ei i-au oferit multă consolare şi, cu aceasta, marea captură a început”, spune articolul. Deşi articolul conţine multe greşeli factice şi o anume cantitate de exagerare jurnalistică, posibila viitoare convertire a Prinţului Charles, secretă sau altcumva, la Biserica Ortodoxă, ar fi convertirea la cei mai înalt nivel din ultima sută de ani, în ţara aceasta. Pentru Ortodocşi nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare, căci el este purtat de rugăciunile evlavioasei sale bunici ­călugăriţe, şi creştinii Ortodocşi nu subestimează niciodată puterea rugăciunilor unei mame asupra a trei generatii de urmaşi. Oricare va fi situaţia, noi vom continua să ne rugăm ca “Domnul Dumnezeu să îl pomenească întru Împărăţia Sa pe A.S. Prinţul de Wales” la Intrarea Mare din fiecare Sfântă Liturghie. Ca întotdeauna aşteptăm ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în marea lucrare a Reconvertirii Angliei şi a tuturor acestor Insule la credinţa Ortodoxă. Fie ca lumina pascală a Lunii Luminate să lumineze inimile tuturor.

(va urma)

Te-ar mai putea interesa...