O Istorie a Marilor Descoperiri Geografice (X)
Nu rade de visele oamenilor. Oamenii care nu viseaza, nu au mare lucru. – Anonim
Imaginatia este mult mai importanta decat cunoasterea. – Albert Einstein
Rabdarea este cel mai bun leac pentru orice necaz. – Titus Maccius Plautus
In care se vede ca dincolo de nemarginitul ocean sunt lumi si taramuri noi, magice si cum europeanul conquistador este plasmuit sa distruga civilizatia superioara lui (I)
Marea, portul, corabiile, oamenii care sunt gata sa infrunte stihiile naturii, spre a vedea ce se afla dincolo de supozitiile Evului Intunecat, iata peisajul pe care-l contemplam in liniste, in timp ce multi semeni ai mei pareau macinati de o campanie electorala agresiva, ce nu avea nimic comun cu civilizatia de secol XXI. Ori, tocmai civilizatia secolului XXI, era dincolo de acel orizont spre care meditam zilele trecute, in portul Palos, incercand sa retraiesc acele clipe de extaz, departe, in dimineata zilei de 3 august, anul de gratie 1492, pe cheiuri, privind gratioasele corabii leganandu-se pe albastrul marii, cu panzele larg deschise in vant, gata de drum spre o aventura unica, care va schimba destinele planetei: Lumea Noua.
Noile orizonturi erau in mainile acelor oameni care au riscat, intr-un pariu cu viata, sa vada cu ochii lor ce se afla dincolo de linia imaginara a orizontului si, poate sa restoarne din temelii vechile conceptii despre Mundi, asa cum au invatat-o generatii de-a randul. Dar, cine erau acesti vajnici temerari, gata sa infrunte nemarginitul necunoscut al oceanului? E timpul sa-i cunoastem si apoi sa navigam, cu toate panzele sus, alaturi de ei, spre Vest. Multa vreme s-a acreditat ideea ca, la bordul celor trei corabii, Nina, Pinta si Santa Maria, s-ar fi aflat o “adunatura” de raufacatori care, pentru a scapa de jurisdictia hispanica, destul de drastica in epoca, s-au imbarcat pentru a-si recastiga libertatea. Nimic mai fals. Intr-adevar, se aflau printre ei doar patru delicventi, unul condamnat pentru omucidere si trei camarazi care l-au ajutat sa evadeze. Insa, in afara de temerarul nostru amiral Columb, numai patru erau straini de neam sau care nu tineau direct de coroana spaniola: un portughez, un genovez, un calabrez (din Calabria, N.A.) si un venetian.
Sa ne urcam acum la bordul primei corabii, Pinta, unde vom face cunostinta cu Martin Alonzo Pinzon, insusi capitanul, demn de o veche familie de constructori navali si navigatori din Palos, care nu avea de gand sa-si stirbeasca cu nimic reputatia. Se simtea in mijlocul familiei, destul de unita la bine si la rau, fiindu-i alaturi, pe punte, ofiterul secund Francisco Martin, fratele sau, apoi, mezinul familiei, Vincente Yanez era comandantul Ninei. Varul lor, Diego Pinzon, isi urma fratele mai mare pe prima corabie. Ii vedem discutand, planuind, stimati de multimea aflata pe chei, la Palos. Pe frumoasa Nina, sau Copila in dialectul castilian, se aflau cei din familia Nino, originari din Moguer. De ce copila? Poate ca era cea mai mica dintre cele trei nave ori poate era un diminutiv al proprietarului ei. Initial, corabia se numea Santa Clara, stiut fiind obiceiul in epoca ca fiecarui asezamant mobil sau imobil sa i se dea un nume de sfant protector. Nino, ofiter secund pe Nina, il avea ca frate pe Peralonso, care slujea ca pilot pe Santa Maria, iar Francisco Nino, acum simplu marinar, avea sa-l insoteasca pe Columb, tot ca pilot, in toate cele patru calatorii ale amiralului in Indiile de Vest.
Acesti trei Nino s-au dovedit a fi foarte devotati proiectului si cauzei lui. Tot din Moguer erau si fratii Quintero, Cristobal fiind proprietarul corabiei Pinta, iar Juan va lua parte la fiecare din cele patru expeditii transatlantice ale lui Columb. In timp ce oamenii nostri se pregatesc intens la bordul celor trei corabii spre a porni in marea aventura transatlantica, ceea ce seamana foarte bine cu antrenamentele din standurile Marelui Circ de Formula 1, vom face cunostinta cu secunzii si comandantii care ne vor purta spre taramuri de vis, infruntand Atlanticul. Sa mergem!
La bordul vasului amiral Santa Maria, comanda suprema o detinea Columb, urmat de Juan de la Cosa si Peralonso Pinzon, pe Nina, Vicente Yanez Pinzon, Juan Nino si Sancho Ruiz de Gama, iar pe Pinta, Martin Alonso Pinzon, Francisco Martin Pinzon si Cristobal Garcia Sarmento. Echipajele erau completate de trei contramaestre, trei asa zisi “chirurgi”, un notar sau escribano, un inspector imputernicit al Coroanei hispanice, numit veedor real si un bucatar foarte bun sau repostero de estrados del Rey. Pe langa echipajul sus numit si ca o completare intelectuala a lui, mai regasim la bord un anume Luis de Torres, evreu convertit la crestinism, bun cunoscator al limbilor ebraica si araba, ceea ce denota faptul ca expeditia avea un tel precis si bine exprimat: atingerea coastelor continentului asiatic si o vizita in Imperiul Marelui Han, unde aceste doua limbi puteau fi de un real folos ori, in Cuba si Haiti (Espanola), cunostintele translatorului nostru nu si-au mai gasit utilitatea. Daca deja am facut cunostinta cu cei mari de la bord, e timpul acum sa precizam ca echipajele erau completate cu un numar total de 90 de marinari, din care 40 pe nava amiral, Santa Maria, si cate 25 pe celelate doua caravele. Majoritatea erau spanioli, zece basci din Galicia, o provincie din NV Spaniei de astazi si unul din Murcia. Cei mai multi erau din Palos, Moguer si din alte orasele si porturi ale insoritei Andaluzii. O data facuta trecerea in revista a echipajelor, ne vom gasi si noi un loc la bordul caravelelor si impreuna ii vom insoti cu strigatul triumfator: Spre Indii!
Ce este un jurnal de bord? Un document sau o marturie scrisa a unei expeditii pe mare sau uscat, in aer sau in spatiu. Gasesti suferinte, drame, bucurii. Gasesti dovezile imuabile ale unor fapte ramase deja in constiinta colectiva, iar pentru istorici si nespecialisti este o poveste a destinelor unor oameni unici, alaturi de figura aparent legendara a amiralului Cristofor Columb. Sa privim acum peste jurnalul de bord al lui messir Cristoforo. Vom da filele primelor insemnari si vom citi impreuna urmatoarele cuvinte inaltatoare, ca insasi Drumul spre Indii, o pagina de istorie universala:
Porniram vineri in ziua de 3 august 1492 la orele opt din insula (de la barra) Saltes si navigaram impinsi de o puternica briza (virazon) pana la apusul soarelui catre sud, cale de 60 de mile, adica 15 leghe si apoi catre sud-vest si sud, cuart la sud-vest si sud, pe drumul spre Canare.
Vom urmari pas cu pas pe marginea filelor de jurnal calatoria transatlantica a vajnicului genovez si a oamenilor sai. Dupa sase zile de navigatie spre sud vest, ei zarira la orizont Insula Gran Canaria. Aici a lasat-o pe Pinta, ca sa fie reparata, iar Columb si-a continuat mai departe traseul catre Gomera si Las Palmas.
Din jurnal aflam ca, vineri 1 septembrie, anul de gratie 1492, mica flotila parasi Las Palmas si a acostat cu bine, a doua zi, la San Sebastian, un port al Gomerei. Au stat aici pana in ziua de 6 septembrie, timp in care si-au suplimentat proviziile pentru drumul in necunoscut, peste nemarginitul intins al Oceanului. In necunoscutul planetar, mari primejdii ii asteptau pe vajnicii navigatori, caci, inca din cursul zilei de sambata, 8 septembrie, vanturile au impins caravelele inspre Apus, pe infinitul Oceanului. Si, atunci, intuind o primejdie mult mai mare decat vijelia apelor, poate o posibila revolta, amiralul Columb se gandi sa modifice distantele, cu alte cifre, mai mici decat cele reale. Este un caz celebru de ascundere a adevarului din ratiuni care tineau de necunoasterea anumitor curenti din Atlantic si rolul lor in devierea traseului corabiilor. Si iata cum, Columb justifica gestul sau aparent necinstit si putin firesc la un om de valoarea sa. Sa ascultam marturia lui:
…parcursera 60 de leghe din zori si pana in noapte…dar nu inregistra decat 48 de leghe pentru ca oamenii sa nu carteasca impotriva calatoriei prea lungi.
In particular insa, Columb inregistra distantele parcurse efectiv, bazandu-se intuitiv pe cateva instrumente de navigatie destul de rudimentare pentru vremea sa: un cuadrant din lemn sau un segment de cerc de 90 grade, pozitionat dupa o stea fixa ca punct de reper, iar directia se stabilea cu aproximatie cu ajutorul compasului. In ceea ce priveste viteza de deplasare, ea era apreciata ochiometric. Dar, experienta amiralului si a priceputilor sai piloti in a descifra semnele cerului sau fenomenele naturale au suplinit, consideram noi, destul de bine lipsa unor instrumente perfectionate de navigatie care le-ar fi usurat cu siguranta lunga calatorie transatlantica. Si, ei tot navigau in aceeasi directie, spre Vest…La inceput aceasta munca nu s-a dovedit a fi dificila, dar, la intoarcere, in loc sa ajunga din prima in Spania, ca sa le aduca vestea cea buna majestatilor lor catolice despre succesul misiunii peste mari, ei se vor trezi pe teritoriu portughez (Sic!). Si, zilele se scurgeau monotone, in timp ce navele noastre se deplasau pe o mare aparent lipsita de furtuni, intr-o continua asteptare, parca. Teama de necunoscut, ori poate incordarea plictiselii, au facut curand din marinarii nostri veseli niste oameni apatici si, o indiferenta destul de periculoasa a pus treptat stapanire pe sufletele lor simple. Vor rezista acestei calatorii? Vom afla intr-un episod urmator si o aventura unica!
(Va urma)
