Mantuitorul Hristos – Chipul din Icoana (I)

“Aici in Iudeea se afla acum un barbat plin de mari virtuti, care se numeste pe sinesi Iisus Hristos. Cei ce ii urmeaza Lui il cinstesc ca pe Fiu al lui Dumnezeu cel fara de moarte, iar ceilalti, strainii, il socotesc pe El [un puternic] prooroc. El inviaza morti, tamaduieste toate bolile numai prin al Sau Cuvant si prin punerea mainilor asupra lor. Barbatul acesta este inalt la trup, cu statura dreapta, bratele frumoase, cu mainile lungi si cu fata bine proportionata.

Advertisements

Parul il are pogorandu-se neted si fara luciu pana la urechi, si se sfarseste in plete crete pana la umeri si de la umeri in jos; de la frunte prin mijlocul capului parul este despartit in doua cu carare, dupa obiceiul nazarinenilor, iar fata parului este astfel, incat cu greu se poate descrie daca are culoarea vinului sau este in floarea unei alune timpurii. Fruntea Lui este lungareata si neteda; ochii ii sunt caprui si foarte vioi; obrajii fara nici o meteahna sunt plini de rumeneala foarte placuta; nasul si gura sunt facute cu bune masuri si fara cusur. Barba, avand fata ca parul capului, este destul de deasa si despartita in doua, iar lungimea ii este de un deget. Fizionomia Lui este nobila si delicata.

Chipul Lui are blandete si oarecare seriozitate incat, de la prima vedere, atrage deodata si dragostea si respectul. Mustra cu bunacuviinta si indeamna cu blandete…Niciodata nu L-a vazut cineva razand, dar plangand de multe ori. Smerenia si intelegerea Lui sunt cu deosebire rare. El vorbeste putin, dar cu multa statornicie. In sfarsit, dupa infatisarea Sa desavarsita, este un Om care intrece pe oricare dintre fii oamenilor.”

In loc de introducere

Observ cu stupoare scandalul starnit de profesorul buzoian Emil Moise si consecintele acestuia pe plan national. De asemenea se face ca atunci cand imi propun ceva, socoteala din targ sa nu se potriveasca de loc cu cea de acasa, intocmai precum in proverbul cu pricina. Cum dizertatiile mele saptamanale au rolul de a destinde atmosfera tensionata a unei saptamani, aveam in proiect desigur o alta dezbatere, cand constiinta religioasa mi-a strigat sa iau o pozitie vis-a-vis de situatia delicata, creata tocmai intr-un stat majoritar ortodox, scandal starnit de un fiu al neamului romanesc. Daca in Evul Mediu, in Tarile Romanesti extra-carpatice, Moldova si Tara Romaneasca, a doua persoana in stat, dupa domn, era mitropolitul, situatia se schimba radical in raportul Stat-Biserica o data cu secolul al XIX-lea, mai precis cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Domnul Unirii separa definitiv Statul de Biserica, distrugand consubstantialitatea, liantul credintei. Incepand din acest moment sefii de stat trateaza Biserica stramoseasca Ortodoxa ca pe o institutie oarecare. Ori, daca lucrurile au stat astfel in sferele inalte ale societatii romanesti, inchipuiti-va ce a insemnat acest haos in lumea satelor si a oraselor.
Alexandru Ioan Cuza distruge Biserica prin Legea secularizarii averilor manastiresti, urmasii sai ii vor continua opera de distrugere planificata, sfarsind cu regimul comunist ateu si in cele din urma culegand spinii din maracini, cum este cazul profesorului Moise. Regretabil este faptul ca acest scandal porneste tocmai din randul cadrelor didactice a caror menire fireasca este de a forma generatiile de tineri si nu de a le impune elevilor tot felul de inovatii ateiste din afara, de a le inocula ura, de a le frange credinta.

Un distins monah si carturar roman, Arhimandritul Dionisie I. Udisteanu spunea:

Pedagogi distinsi din Apus s-au ocupat si se ocupa de religie, imbold care i-a facut si pe ai nostri sa se ocupe, desi evaziv, de religie. Dar care este scopul religiei în scoala, afara decât acela de a forma caractere, de a destepta lumina si întari în sufletul scolarilor credinta crestina, în asa gând ca ea toata viata sa le îndrepte calea si faptele lor. Învatamântul religios, spune Willman, Didactic II, 95, are o situatie centrala între celelalte obiecte de stiinta; el este deci trunchiul care le poarta pe toate, pentru aceasta trebuie sa se faca o apropiere între religie si stiina. Foarte multi dintre dascalii scolilor noastre, din aversiunea ce o au fata de religie, nu fac legatura între ea si stiinta si daca fac, o lipsesc.

Explicatia o gasim usor când auzim spusele lui Volkelt ca: aceluia care nu-i cunoscuta existenta religioasa, îi lipseste partea cea mai esentiala în constructia lui sufleteasca si de aceea o uraste. De aceea ar fi bine daca adevaratul om de stiinta s-ar pune în direct contact cu acea putere care ar însufleti obiectul lui, cu religia. Menge der Kotlghebische Religiosunlagriht, pag. 5 si 3 spune: Doresc, zice el, ca tot omul sa gaseasca un sprijin în viata prin religie. Aceasta e cu putinta numai atunci când religia a jucat un rol însemnat în învatamântul educativ, când n-a ramas izolata si fara legatura cu restul învatamântului si viata scolara
(fragment extras din volumul Cai Luminoase, de arhim. Dionisie I. Udisteanu, in curs de aparitie la Editura Musatinii, Suceava).

Ministerul Invatamantului este desigur o institutie corupta, retrogada si este foarte normal sa avem asemenea rezultate in plan didactic, din pacate. Oare nu spune un alt proverb din popor ca pestele se impute de la cap? Iata ca atacul la adresa Bisericii nu vine din partea unui sectar, ci, ceea ce este foarte grav, din partea unui “crestin” ortodox, nominal, evident. Necesitatea icoanelor in scoli si alte institutii devine o realitate a timpurilor de neliniste spirituala care tulbura apele credinciosilor crestini ortodocsi. Am incercat sa adaptez disertatia noastra pe intelesul tuturor categoriilor sociale, evitand termeni hristologici care ar ingreuna intelesul unor ne-specialisti in vastul domeniu al Teologiei, care este stiinta cu Dumnezeu si despre Dumnezeu.

Despre necesitatea icoanei in Teologia Cuvantului Intrupat-o privire generala (I)

Dumnezeu, in marea Sa iubire de oameni, L-a trimis pe Fiul Sau in lume, luand chip si infatisare asemenea noua. Textul pe care l-am redat, la inceputul disertatiei noastre, provine dintr-o sursa exterioara contemporana evenimentelor istoriei mantuirii neamului omenesc. Documentul citat, Scrisoarea despre chipul lui Iisus Hristoseste trimisa de Publius Lentulus, proconsul al Iudeei, catre Senatul Romei (SPQR).

A fost gasita in manuscris in arhivele Vaticanului. La randul meu, am preluat acest text din lucrarea celebra, Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, zograful (pictorul de icoane), reeditata in 2000 si tiparita cu binecuvantarea I.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului.

Am sa redau in continuare alte trei texte, mai putin cunoscute, din lumea pagana eleno-romana, spre deplina lamurire a cititorilor nostri, dar mai ales spre a arata marea confuzie a profesorului Emil Moise, cadru didactic de filosofie, dupa cum am aflat deja din resursele mass-media. Iata dar ce scriau filosofii elini, cu mult inainte de Nasterea lui Iisus Hristos, stiut fiind faptul ca omenirea de atunci traia in asteptarea unei mari schimbari, a unei noi ere spirituale. V-as ruga sa meditati asupra lor. Textele nu sunt contrafacute si provin extrase tot din cartea mai sus citata. Sa luam aminte!

Eu vestesc in Treime pe Unul singur Dumnezeu, care carmuieste dintru cele inalte, al carui Cuvant este fara de moarte si va fi zamislit intru neispitita Fecioara, pentru ca Acesta va veni intocmai ca o sageata purtatoare de foc, pe toata lumea o va vana, si o va aduce in dar Tatalui. Nu de la mine voiesc a vorbi acestea, ci ceea ce era sa vorbesc nu pot, fiindca cu tarie sunt tinut si prorocesc nevrand (Apollonius).

Ganditorii greci sau filosofii elini cunosteau foarte bine cultura si civilizatia ebraica si va spuneam intr-un articol precedent ca textele masoretice ebraice ale Vechiului Testament au fost traduse in greaca veche la Alexandria, in Egipt. Sub Ptolemei, Iudeea si Samaria, intra puternic in aria civilizatiei clasice grecesti. Banuiesc ca profesorii de filosofie le-au explicat elevilor de liceu aceste lucruri. Un alt aspect care nu trebuie scapat din vedere este faptul ca zeii din Olimp erau antropomorfi sau aveau caracteristici umane, spre deosebire de zeitatile Orientului Antic, zoomorfe. Prin urmare, Crestinismul, va fi mai usor asimilat in bazinul grecesc al Marii Mediterane. Acest Apollonius era din Rhodos si a trait intre 290-215 i. Hr. Este educatorul suveranului Ptolemeu al III-lea.

Urmatorul text ii apartine lui Solon Athenianul (640-560 i.Hr.), om de stat, legiuitor si poet athenian. Este fondatorul sfatului celor 400 de batrani din Elada.

Candva tarziu, va veni Cineva pe acest pamant de multe izvoade, si fara de prihana se va face trup cu dumnezeire; si fara de sovaire patimind, va sfarama hotarul cel fara de vindecare al stricaciunii; si aceasta se va face din pizma poporului necredincios, si pe-o inaltime va fi rastignit, si El cu blandete le va patimi pe toate, de buna voie suferindu-Le.

O alta categorie de profetii pagane, inspirate de Dumnezeu, o constituiau cele atribuite sibyllelor. Acestea erau preotese pagane la templele idolesti si purtau diferite denominatiuni in functie de aria geografica sau de locatia templului. Ne retine in mod deosebit atentia profetia Sibilei din Frigia, pe care o redam mai jos:

Vazut-am pe Domnul cel mai Inalt decat toti, fiind foarte manios spre lumea facatoare de rele; vrut-a sa piarda pe oamenii cei rai si iarasi va face fratie cu dansii; trimite-va pe ingerul Sau la Fecioara, ca sa-l primeasca cu credinta; mai inainte de veci, lui Dumnezeu ii este foarte drag ca sa ia trup din Fecioara si sa-L faca jertfa pentru ai Sai si vrea sa-i puna la bine pe oamenii cei curati, vietuind vesnic.

Iata asadar, ca venirea in lume a lui Mesia, a fost profetita atat de catre lumea pagana, cat mai ales de cea iudaica, prin renumitele scoli profetice din Ierusalim si Samaria. Se stia ca El va fi Imparat, ca va domni vesnic, ca Imparatia Lui nu este din lumea noastra temporala, nu in ultimul rand, foarte important, ca este Fiul Omului sau ca este palpabil in toata Fiinta Sa umana, intru toate cu noi, dar fara de pacat, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, adevaruri de credinta stabilite in urma celor 7 mari Sinoade Ecumenice din Antichitatea Tarzie.

Numai ca obidirea poporului evreu sub diverse stapaniri straine, precum assiriana, babiloniana, romana, ultima fiind cea mai crunta, a denaturat ideea de mantuire si i-a facut pe iudei sa-L respinga pe Mantuitorul Hristos. Insa, mantuirea neamului omenesc trebuia sa vina prin iudei, Mantuitorul a venit la poporul Sau, dar acesta L-a respins, din nestiinta, din ignorare, din teama fata de cotropitorii romani. Un grup restrans, Sfintii Apostoli, evrei de neam, incep sa raspandeasca invatatura crestina dupa Cincizecime sau Pogorarea Duhului Sfant. Apoi, Saul din Tars, fariseul convertit pe drumul Damascului in Sfantul Apostol Pavel, Vasul Ales, universalizeaza crestinismul. Petru este revoltat, dar Dumnezeu ii trimite o vedenie cu animalele necurate, conform Legii mozaice a Vechiului Israel, care prefigura neamurile, Imparatia Lui Hristos care trebuia vestita si propovaduita la toate neamurile de sub cer, de la o margine la cealalta a pamantului. Oare nu trebuia ca Evanghelia sa se raspandeasca la toate neamurile? Iata ce spune scriptura:

Si apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicand: Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant.
Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,
Invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin. (Mat. 28, 18-20)

Era o rasturnare de situatie care aducea ceva inedit si anume impacarea poporului ales cu alte neamuri, intr-o credinta noua, vesnica.

(Va urma)

Te-ar mai putea interesa...