Libertatea de a vorbi despre libertate

Suceveanul Ovidiu Jelea este fost sportiv de performanță, cu mai multe titluri de Campion Național la Karate la activ și managerul propriului club sportiv unde activează și ca antrenor, activitate care s-a concretizat în obținerea a 38 de titluri naționale cu echipa lui, până în prezent.
Totodată el este Content Writer & Producer la Vagabond TV, un proiect care a început ca un serial despre oameni care și-au urmat visurile și le-au îndeplinit, realizat în parteneriat cu BMW, Nikon, HP și formația URMA,proiect pe care el își dorește să îl dezvolte într-o televiziune online.. Al treilea proiect, la care lucrează ca și Creative Brand Manager este JINX SEZ, un brand care realizează identități vizuale pentru câini care participă în competiții.

Ovidiu este cunoscut și pentru expedițiile realizate cu mașina pe cele mai spectaculoase drumuri alpine, majoritatea finalizate cu ascensiuni montane făcute iarna pe cele mai înalte vârfuri din Europa: Mont Blanc (4810m) și Elbrus (5642m), aventuri mediatizate în întreaga lume.
În contextul actului terorist de la Paris, în care au fost uciși doisprezece caricaturiști, Ovidiu mi-a trimis un articol despre perspectiva lui asupra acestor evenimente dar mai ales asupra reacțiilor pe care le-a avut presa din România:
Nu ar trebui să existe niciun dubiu, niciun fel de dilemă morală sau etică: executarea unor oameni din cauza publicării unor caricaturi este un act criminal și atât. Motivațiile criminalilor nu au niciun fel de relevanță.
La fel, nu ar trebui să existe niciun dubiu asupra faptului că publicarea unor caricaturi care iau în derâdere o religie poate stârni reacții diferite: unii pot rezona cu ele și pot fi amuzați, unii pot rămâne neutri iar alții pot fi revoltați. Totul ține în acest caz de limite, de educație și de sistemul de valori.
Din punctul meu de vedere aceste două probleme ar trebui să fie separate în mintea oricărui om cu o judecată sănătoasă și care își dorește să fie în continuare sănătos. Să ucizi premeditat oameni este o crimă, să publici caricaturi cu temă religioasă este, în cel mai grav caz, un subiect de dezbatere în ceea ce privește limitele jurnalismului de acest gen.
Totuși, cine își dorește să amestece în mințile publicului aceste două chestiuni și de ce? Primii care au făcut asta au fost cei doi teroriști, strigând, în stradă, că ei nu au ucis doisprezece jurnaliști, doisprezece oameni cu vieți, familii și caractere diferite, ei au ucis ceea ce reprezentau acei oameni: Charlie Hebdo.
Dar teroriștii au fost uciși la rândul lor și totuși lucrurile nu au devenit mai limpezi. Dimpotrivă, parcă ele devin pe zi ce trece din ce în ce mai neclare. Oamenii se împart, se grupează în jurul unor opinii, dacă nu au opinii se grupează în jurul unor oameni cu opinii și se luptă între ei, deocamdată folosind cuvintele. Peste tot unde se discută pe această temă energia este dată de aceeași emoție: ura. Toate discuțiile stau sub umbra confuziei.
Ok, e clar că asta și-au dorit teroriștii și organizația din spatele lor: confuzie și ură, totuși cine le menține în absența lor? Cine, în afară de teroriști, are de câștigat dacă această stare caracterizată de instabilitate și incertitudine este menținută cât mai mult? Cine poate vinde confuzie și ură?
Răspuns: jurnaliștii, fiecare dintre ei. Nu ”presa”, nu ”televiziunea”, nu ”ziarele”. Acestea sunt exprimări generaliste, care nu fac altceva decât să încurajeze, să protejeze. Când spun ”jurnaliștii” nu creez o categorie și mai generală, care să îi includă pe toți, ci mă refer la fiecare dintre ei, în parte.
Am citit multe opinii pe tema Charlie Hebdo. Foarte mulți jurnaliști dar și cititorii lor amestecă la un loc oameni, vieți și religii. Majoritatea celor pe care i-am auzit sau citit în ultima perioadă îi consideră pe toți cei din Orientul Mijlociu un fel de teroriști care călăresc cămile și împușcă oameni. E trist și penibil în același timp. Am parcurs în această perioadă multe texte, prea multe, care aveau evident, mult prea evident, un singur scop: traficul, sau audiența, în funcție de situație. Și am văzut multe, prea multe persoane care încurajau acest lucru, cu un like sau un comentariu pe subiect. Am văzut titluri și introduceri care duhneau de la un kilometru a generalizare, a scoatere din context, a clișeu tabloid. Am văzut extrem de multe articole agresive ale unor jurnaliști, îndreptate împotriva altor jurnaliști. Am citit. Mi-am făcut singur rău și bine în același timp.
Am observat că toate se învârteau în jurul aceleiași teme: libertatea de exprimare. Plecând de la ideea că teroriștii ar fi încercat să ucidă liberatea de exprimare, o idee care este atât de ilogică pe cât sună, s-au format diverse construcții mai mult sau mai puțin logice, care încercau să afle limitele acestei libertăți. Această temă, plus existența multor opinii contra a tot ce ține de Orientul Mijlociu, de Islam, plus faptul că ultimul documentar făcut de mine îl are ca subiect pe medicul de origine iraniană Hadi Rahimian, care are mai multe premiere medicale realizate în România, m-au făcut să scriu acest articol. Am revăzut documentarul în care discut cu Hadi despre război, despre religie, despre avort, despre familie, despre viață și moarte în general și, la final, gândindu-mă la jurnaliștii români, mi-am pus o întrebare:
Cât de relevantă poate fi opinia despre libertate a unui om care nu doar că nu este cu adevărat liber, dar nici măcar nu are libertatea ca aspirație principală în viață? Până la urmă, tot ce s-a scris în România este opinie, cu excepția unor așa-zise analize ale împușcării în cap a polițistului, făcute pe genunchi, cu informații găsite pe internet, dovezi crase de lipsă de profesionalism și sacrificare a sistemului de valori în favoarea unor reacții stârnite de sânge și revoltă.
Jurnalismul de opinie este subiectiv prin natura lui totuși, atunci când îți asumi o opinie pe tema unui concept filosofic care poate fi un scop în viață pentru cineva, trebuie să îți asumi și o opinie asupra relevanței opiniei tale, despre care ai acceptat deja ca este subiectivă.
Cu alte cuvinte, prietene jurnalist care scrii despre libertate, tu ești un om liber?
Propun în continuare o abordare personală, individualistă a libertății: libertatea ca unitate de măsură a vieții, a calității ei. Să privim libertatea ca fiind cu adevărat bunul cel mai de preț, la care nu ați renunța niciodată, pentru care nu ați face niciun compromis, ca să vedem ce este de fapt libertatea reală, să vedem care sunt părțile ei, prin prisma individului. De ani de zile lucrez cu această formulă personală, bazată pe patru tipuri de libertate. În viziunea mea cele patru libertăți sunt interconectate și, în absența uneia dintre ele, nu poți vorbi cu adevărat despre un om liber.

1. Libertatea corpului. Un corp sănătos, construit de un stil de viață sportiv, este o caracteristică obligatorie a unui om liber. Dacă ești o bulă de grăsime, plină de boli și vicii, dacă pentru tine este greu să te ridici din pat în timp ce fumezi, ca să te duci să mănânci un kil de sarmale, opinia ta despre libertate este egală cu zero. Nu ai ce să transmiți despre libertate fiind prizonier în propriul corp.
2. Libertate financiară. Să poți face bani nu doar pentru supraviețuire ci și pentru dezvoltare. Să deții controlul resurselor din care faci bani. Să reușești să crești productivitatea, generând aceeași bani cu un volum mai mic de muncă, raportat la unitatea de timp, apoi mai mulți bani cu un volum mai mic e muncă, raportat la unitatea de timp. Ești liber financiar atunci când poți face banii de care ai nevoie pentru a susține celelalte forme de libertate, în timpul pe care îl vrei. Nu ai ce să transmiți despre libertate fiind prizonier al propriei sărăcii.
3. Libertatea spiritului. Este strâns legată de libertatea financiară. Un homeless în Vama Veche nu este un spirit liber, e un om fără viitor într-un loc cu un trecut boem. Un spirit liber înseamnă un om care a reușit să creeze conexiunea între ce face pentru el și ce face pentru ceilalți. Atunci când ceea ce faci pentru ceilalți, adică ceea ce faci pentru a câștiga bani, este ceea ce te face pe tine să crești ca și individ, atunci când munca pe care o desfășori în domeniul în care ești cel mai talentat, care generează în tine cea mai mare pasiune, este și lucrul din care faci bani, ești un spirit liber. Un spirit liber nu este un om fără vise. Un spirit liber este un om care își trăiește visul.
4 Libertatea minții. Mintea liberă lucrează la libertatea financiară și cea a corpului pentru a permite spiritului liber să evolueze. O minte liberă este permanent în continuă expansiune, explorează, descoperă, schimbă, se dezvoltă. O minte liberă deschide noi orizonturi, depășește în permanență limite, finisează sistemul de valori al omului liber, se hrănește din spiritul lui liber pe care îl susține în permanență.
Libertatea de expresie, atât de invocată în această perioadă, are valoare doar atunci când este forma de manifestare a unei minți libere. O minte liberă va pune întotdeauna înainte de orientarea religioasă sau politică omul, pentru că ea vrea să cunoască, nu să pună limite cunoașterii.
Am cunoscut, personal și cu adevărat, oameni liberi născuți în Orientul Mijlociu. Unul dintre ei este medicul Hadi Rahimian, despre care am scris mai sus și despre care am făcut documentarul pe care îl puteți vedea pe www.vagabond-tv.ro. Un om care, conform formulei de mai sus, este un om liber. Și sunt mulți ca el, în toate colțurile lumii, oameni de toate culorile și religiile.
Prietene jurnalist, tu, care scrii despre libertatea de expresie, întreabă-te, înainte de a pune la un loc și de a blama și a acuza la grămadă tot ce nu cunoști, întreabă-te dacă mintea ta este una liberă sau se izbește ba de un zid al civilizațiilor, ba de un gard al religiilor, ba de gratiile naționalismului excesiv. Prietene jurnalist care scrii despre libertatea de expresie, întreabă-te dacă spiritul tău este unul liber sau este supus nevoii de a face câțiva bani oricum, cu orice compromis, sacrificând toate valorile, folosind cadavrele unor colegi de profesie pe post de produse vandabile sub formă de cuvinte așternute pe hârtie.
Întreabă-te cele mai de sus, prietene jurnalist, pentru că, dacă nu ai măcar mintea liberă și spiritul liber, cuvintele tale despre libertate nu au nicio relevanță.
Libertatea de a vorbi despre libertate, inclusiv despre libertatea de expresie, contează doar atunci când este o unealtă în mâna unui om liber. Amintește-ți, prietene jurnalist, că doar atunci când cuvintele tale contează cu adevărat ești un jurnalist adevărat.
Și nu uita niciodată că ești ceea ce scrii!