Karate la inaltime cu Ovidiu Jelea

De curând, masivul Rarău a fost gazda celei de-a noua ediţii a stagiului de vară pe care sportivii conduşi de suceveanul Ovidiu Jelea îl fac anual în această locaţie. Ovidiu Jelea este campion naţional de karate în sistem WKF la ambele probe ale acestui sport, Kata şi Kumite, şi antrenorul unei echipe de copii care se află de ani buni în elita karate-ului din România, karate-ovidiu-jelea
cu un palmares de 50 de titluri de campion naţional şi 369 de medalii de aur câştigate în cei 6 ani de competiţii. Echipa lui reprezintă în concursuri Palatul Naţional al Copiilor, locaţie în care ei se antrenează.

Advertisements

Ovidiu Jelea este cunoscut cititorilor publicaţiei noastre, despre el am scris în mai multe rânduri, şi, recent, când am avut plăcerea să îi iau din nou un interviu.

– Ştiu că în fiecare an ai adăugat câte un element nou stagiului pe care îl organizezi, în afară de karate faceţi cursuri foto, cursuri video, acţiuni de ecologizare, antrenamente de escaladă sportivă şi alte activităţi în aer liber. A fost la fel şi anul acesta, aţi avut vreo activitate nouă în program?

– Anul acesta la lista activităţilor s-a adăugat un curs teoretic de condus defensiv pentru părinţi, un curs de comunicare pentru copii şi zboruri cu parapanta.

– Dacă cele două activităţi noi, cursul de condus pentru părinţi şi zborul cu parapanta, nu mă miră, pentru că ştiu că eşti instructor BMW şi că îţi plac sporturile care presupun aventură, ideea de a face un curs de comunicare într-un stagiu de karate mi se pare chiar originală, dar nu îi înţeleg exact scopul. Ce ai urmărit, pentru că ştiu că nu faci lucrurile la întâmplare sau doar ca să fie făcute?

– În perioada de două săptămâni în care eu am fost în Germania, sportivii mei, copii, s-au antrenat la sală sub îndrumarea altor copii, cei cu centuri maro care conduc grupa de performanţă şi au participat în două competiţii, dintre care una a fost Campionatul Naţional, organizaţi şi supravegheaţi de echipa de părinţi, reuşind din nou să se situeze în topul celor mai tari echipe din ţară. Aceea a fost prima etapă spre o reorganizare completă a echipei noastre, formată din părinţi şi sportivi, în vederea atingerii noilor obiective propuse. Acest stagiu, prin modul lui de organizare şi activităţile realizate, a fost a doua etapă.

– La ce te referi când spui „modul de organizare”?

– Până acum, la stagiu participau sportivii şi câţiva părinţi, care alegeau să îşi petreacă alături de copii câteva zile de concediu. Totul era organizat de mine, de la transportul cu trenul şi microbuzul, până la activităţile zilnice. Mesele, ordinea şi curăţenia erau asigurate de personalul locului în care ne cazam. Anul acesta, lucrurile au fost complet altfel. Am plecat din Bucureşti într-o caravană de zece maşini, încă patru venind separat de noi direct pe Rarău. Mesele au fost pregătite de părinţi, sub îndrumarea unui bucătar profesionist. Tot părinţii au făcut şi aprovizionarea, zilnic, în vârful muntelui, coordonatori fiind familia Gună, care a fost şi sponsorul evenimentului. Ordinea în cabană a fost în grija a câte 4 sportivi din grupa de performanţă, care ţineau şi antrenamentele de karate şi organizau toate activităţile. Singurele mele responsabilităţi au fost cele de trainer şi de coordonator. Am supravegheat ca totul să se desfăşoare cum trebuie şi am predat modulele care au fost apoi transmise, la rândul lor, de sportivii din grupa de performanţă.

– Sună ca şi cum ai forma o echipă de profesionişti.

– Echipa este deja formată, acesta a fost doar un experiment ca să vedem cum lucrăm în echipă. Imaginează-ţi un grup de peste 50 de oameni, mai mult de 30 dintre ei copii, unii sub 5 ani, oameni care bat 1.000 de km cu maşina ca să convieţuiască timp de o săptămână în vârful muntelui, fără niciun serviciu sau sprijin la dispoziţie. Familii care au locuit separat, pentru că mamele au fost cazate într-o locaţie şi taţii în alta, ei întâlnindu-se dimineaţa, ca să se ocupe împreună de lucrurile care trebuiau făcute. Imaginează-ţi copii de 12 ani asumându-şi responsabilitatea de a-i pregăti pe alţii de 5 ani pentru un examen la care eu nu aveam să fac niciun compromis, iar ei ştiau asta din anii anteriori. Dacă adulţii respectivi şi copiii implicaţi nu formau cu adevărat o echipă, totul se transforma, cu siguranţă, într-o experienţă negativă. Totul a funcţionat însă perfect, nu am avut nicio plângere, nici din partea părinţilor în ceea ce priveşte alţi părinţi ori copii, nici din partea copiilor.

– Cum s-au descurcat copiii-antrenori?

– A fost o surpriză extrem de plăcută şi vreau să menţionez că este cea mai mare satisfacţie a mea de când lucrez cu aceşti copii, infinit mai mare decât cea oferită de victoriile în concursuri. Poţi pregăti un sportiv să devină campion relativ repede şi uşor dacă ştii ce faci, dacă sportivul este talentat şi dedicat. Un titlu de campion nu garantează în schimb un om cu un caracter exemplar, poţi fi un sportiv bun având în acelaşi timp un caracter urât. Ceea ce au dovedit aceşti copii în acest stagiu se numeşte caracter, acesta a fost examenul lor, un examen pe care îl pică de foarte multe ori şi adulţii. Sunt mândru că am avut şi eu o contribuţie la formarea lor şi faptul că ei şi părinţii lor au ales să fie alături de mine în aceşti ani este pentru mine o garanţie a faptului că fac bine ceea ce fac şi în acelaşi timp cea mai mare recompensă.

– Părinţii ce părere au despre acest eveniment inedit?

– Una dintre tehnicile pe care le folosim permanent în echipă este utilizarea feedback-ului, aşa că am să îţi răspund cu feedback-ul oferit de unul dintre părinţii participanţi, Dana Doljan. Răspunsurile celorlalţi părinţi, cărora le mulţumesc pe această cale, au avut aceeaşi linie:

„Stagiul de anul acesta a fost mai degrabă o ieşire la munte cu prietenii. Copiii mari au învăţat să aibă răbdare cu cei mici, iar cei mici au învăţat să înveţe de la cei mari. Au avut parte de o experienţă aparte prin cursurile de comunicare, prin dezvoltarea abilităţilor de exprimare liberă, în faţa publicului. Consider că acest curs este benefic, cu atât mai mult cu cât în şcoli nu se mai pune accent pe dezvoltarea vorbirii sau pe discuţii interactive. De asemenea, îi ajută să gândească şi nu doar să execute, dar şi să înveţe să fie organizaţi şi punctuali în activităţi. Modul în care au fost responsabilizaţi zilnic, pe echipe conduse de «Day Manager», care stabilea programul şi îl prezenta dimineaţa, făcea să pară totul mult mai uşor, ca şi cum toţi ar fi contribuit la planificarea activităţilor. Şi aici cred că a fost un mod de abordare mai bun faţă de anii precedenţi, când antrenamentele erau impuse, interminabile, epuizante, pentru că totul era «aşa cum vrea sensei» şi ei nu aveau nimic de spus.

Ca în fiecare an au avut parte de excursii şi, dat fiind faptul că părinţii au fost în număr mai mare decât în alte dăţi, s-au putut face deplasările cu toată trupa.

Distracţia, petrecerea şi concursul de dans au fost nelipsite şi chiar foarte apreciate aş spune, având în vedere că cea mai mare parte a copiilor s-a dus la culcare la răsăritul soarelui.

Prin faptul că am fost nevoiţi să ne autogospodărim, s-au creat legături între părinţi care au creat o echipă (şi ce echipă!!!). O altă idee grozavă, care a făcut diferenţa între stagiile trecute şi cel de acum, a fost cea cu angajarea unui bucătar (adică a unui maestru culinar – s-a dus orice dietă în săptămâna asta).

Bonusul pentru părinţi a fost cursul de driving, prezentat impecabil, în care ne-am reamintit lucruri demult uitate sau că gesturi pe care le faci în mod automat la urcarea în maşină au o ordine clară, constatată şi predată de specialişti. Un alt bonus pentru părinţi, dar de care au profitat şi unii copii, a fost zborul cu parapanta, experienţă care i-a încântat pe toţi.

Per total, a fost un stagiu complex, cu experienţe noi, frumoase şi utile, care ar trebui repetat. Dar trebuie gândit pe mai multe zile, o săptămână nu este de ajuns.”

– Să înţeleg că anul viitor vei sta în Suceava mai mult de o săptămână?

– Cu siguranţă!

Te-ar mai putea interesa...