Împăratul şi cei doi spioni: Montezuma, Raynaldo şi Antonio

Al său imperiu Andin se întindea pe atunci din Mexic şi până în Honduras şi Nicaragua, având în componenţa sa teritorială mai multe popoare şi etnii, în mare parte nemulţumite de politica aztecă dusă de marele împărat Montezuma (1480-1520). Acesta, ca şi înaintaşii săi, credea cu tărie într-o profeţie conform căreia, într-o bună zi, zeul şarpe Quetzalquatl, se va întoarce în ţară sub chipul ademenitor al unui străin alb cu barbă deasă venit dinspre Soare Răsare, de dincolo de Marele Ocean, ca să-şi civilizeze poporul. Fatidica profeţie se împlini la 1519 când, Hernan Cortes, alb la piele, prea plecatul supus al regelui Spaniei sosi pe nepusă masă, căci, şiret din fire ştiu să se abată, cu îndelungi ademeniri de bun augur, drept în capitala interzisă a împăratului Montezuma, în mirificul Tenochitlan, azi Mexico City.

Strălucirea aurului lui Montezuma, ce azi îmbracă cupolele catedralelor hispanice, precum şi frumoasele mexicance autohtone, le-a luat minţile lui Cortes şi oamenilor săi, făcându-l în scurt timp prizonier pe mândrul Montezuma, iar al său oraş capitală trecându-l prin foc şi sabie. Ca să-i intre pe sub piele spaniolului, Montezuma se făcu reprezentantul lui, însă, aztecii se răsculară, omorându-şi suveranul în iunie, un an mai târziu. Ca să se scrie istoria lui Montezuma, aşa cum o ştim deja, spaniolii vremii au folosit spionii la înaintare. Întru aceeaşi perioadă, românii au folosit cu succes metoda, prin doi aşa zişi soli, unul moldovean, celălalt muntean. Purtau, în cronicile vremii, nume de „acoperire”, unuia îi zicea Raynaldo, celuilalt, Antonio. Ambii pornesc într-o călătorie, din direcţii opuse, spre Buda a Ungariei, la începutul anului 1501. Scopul drumului era precis: spionarea Curţii maghiare într-o eventuală alianţă anti-otomană a domnilor lor. Primind răspunsuri evazive, îşi continuă călătoria spre Sud, către Veneţia. Aici i-au cerut dogelui un medic pentru Ştefan cel Mare, a cărui rană mai veche la picior se agrava şi s-au arătat chiar dispuşi să cumpere ceva stofe fine, apoi, l-au asigurat pe veneţian că domnul moldav şi cel muntean, Radu cel Mare, sunt dispuşi să înceapă lupta anti-otomană, fără succes însă într-o alianţă stabilă. Lăsându-se păgubaşi în mieroasele promisiuni ale dogelui şi apoi ale Sfântului Scaun, s-au întors fiecare în ţara lui, dispărând în istorie, dar, cu misiunea îndeplinită de soli sub acoperire.