Historia Universalis-o dezbatere interdisciplinara (III)

Motto: “Memoria este cel mare artist si iti sterge din minte tot ceea ce nu este necesar.” (Maurice Baring)

Advertisements

O alta definitie a Muzei Clio (ultima parte)

A incerca sa definim Istoria, dupa cum ne-am obisnuit deja din deceniile trecute, ca fiind disciplina care studiaza evolutia societatii omenesti pe diversele sale paliere existentiale din cele mai vechi timpuri si pana in vremurile prezente, ar insemna sa fim subiectivi intr-o lume mereu supusa schimbarii si dinamicii progresului tehnico-stiintific. In ceea ce priveste scrierea Istoriei, ea este si mai dificila daca o abordam numai prin prisma cercetarilor aplicate spatiului romanesc, fara sa observam celelalte fenomene istorice la scara mondiala, luate ca un intreg.

Orice fenomen istoric este supus schimbarii si poate fi abordat interdisciplinar in conditiile recorelarii datelor si informatiilor culese din surse documentare cat mai diversificate. In acest context, rolul istoricului trebuie sa fie unul obiectiv si nepartinitor. In cautarea unei posibile definitii a istoriei, am realizat in episodul precedent o privire de ansamblu focalizata pe diverse epoci, in anumite stadii de dezvoltare ale societatii omenesti. Investigatiile noastre nu se opresc aici.

O cronologie a Muzei Clio

Evenimentele istorice se desfasoara pe o scara cronologica adoptata pe aproape intreg mapamondul, meritul intocmirii ei revenindu-i de drept unui sfant straroman, originar din partile Schytiei Minor (Dobrogea romana), cuviosul Dionisie Exiguul (470-545). Acesta a datat faptele istorice socotind anii de la momentul Intruparii Mantuitorului Hristos pana in prezent, definind astfel Era Crestina.

 

Evenimentele petrecute inainte de anul 0 ca punct de reper au fost adnotate cu i.Hr sau B.C. (Before Christ) si cele ulterioare acestui an cu d.Hr. sau A.C. (After Christ). Reperele cronologice ale Erei Crestine sunt utilizate in toate domeniile de cercetare inter si pluridisciplinare ale istoriei: arheologia, numismatica, istoriografia, paleografia, epigrafia, paleo botanica si alte discipline complementare. In perioada regimului comunist, atat la noi, cat si in alte state dependente sferei de influenta sovietice, adnotarile Erei Crestine au fost inlocuite prin expresia Era Noastra. Dupa decembrie ’89 s-a revenit la cronologia crestina.

Invaziile barbare au reconturat harta politica a Europei imperiale romane pentru o perioada de aproximativ o mie de ani, cuprinsa intre sfarsitul puterii imperiale romane in Apus ( 476 d.Hr.) si Pacea de la Westfalia incheiata in anul 1648, eveniment care a finalizat Razboiul de 30 de ani (1618-1648) dintre puterile catolice, cele protestante si statele aliate acestora, redimensionand teritorial continentul pana la Congresul de la Viena (1815). Periodizarea Evului Mediu este destul de relativa intre limitele enuntate mai sus, deoarece Antichitatea se sfarseste mult mai tarziu de anul 476 d.Hr., iar Epoca Moderna incepe mult mai devreme de anul 1648, luate ca puncte de reper pentru o cronologie stricta a Perioadei de Mijloc.

La 28 august 476 regele herul Odovacar (430-493) il detroneaza pe Romulus Augustulus (475-476), pe care il intronase cu doar un an inainte, trimitand insignele imperiale imparatului Zenon (476-491) la Constantinopol sau Noua Roma, capitala de pe malurile Bosforului, inaugurata cu mare fast de catre Constantin cel Mare (280-337) la 11 mai 330. In semn de omagiu, Curtea imperiala din Rasarit il va recunoaste oficial ca patricius si magister militium in Italia. Se pastreaza asadar, doua titulaturi imperiale romane. Inceputurile Evului Mediu erau departe fata de realitatile istorice de atunci.

Memoria si mostenirea antica romana s-au mentinut in Rasarit, unde in vremea domniei caesar-ului Heracliu (610-641), la anul 610, teritoriile Romagniei Orientale vor adopta titulatura oficiala de Imperiul Romano-Bizantin. Desi din secolul al VI-lea elina veche inlocuieste latina clasica la curtea din Byzant, iar caesar-ii vor lua titulatura de basileos sau imparat in limba greaca, traditiile romane supravietuiesc mult timp in viata statala, administrativa, constitutionala, in sfera sociala si cea politica.

Ruptura de traditia antica a avut drept instrument inaintarea rapida si neprevazuta a Islamului prin intermediul sarazinilor care au despartit definitiv Occcidentul de Orient, punand capat unitatii lumii mediteraneene. Mare Nostrum sau Mediterana Romana devine in Apus un lac musulman, incetand de a mai fi o cale pentru schimburi de marfuri si idei. Occidentul s-a blocat si este fortat sa traiasca izolat. Catre anul 800 are loc nasterea Evului Mediu. Pentru scurta vreme expansiunea araba in Europa Occidentala va fi tinuta in loc prin victoria de la Poitiers din 732 obtinuta cu mari sacrificii de ostile france ale majordomului Carol Martel. Ele nu reusesc insa sa anihileze puterea sarazina, care va gasi teren propice de afirmare in teritoriile ibero-lusitane. Regatele crestine de rit latin din peninsula vor forma nucleele defensive anti-arabe, initiind lupta de eliberare a teritoriilor iberice de sub dominatia arabo-maura cunoscuta sub denumirea generica de Reconquista.

Dupa conturarea celor doua regate, Portugalia in 1267 si Spania prin unirea dinastica castilo-aragoneza din 1479, Reconquista va capata un caracter vadit ofensiv in urma Marilor Descoperiri si a fondarii intinselor imperii coloniale de peste mari ale acestora.

Tratatul de la Verdun (843) este prima etapa a constituirii Occidentului medieval prin aparitia a trei noi state : Franta, Germania si Italia. In urma victoriei de la Lechfeld din anul 955 impotriva ungurilor, un alt mare pericol al Europei, Otto I cel Mare (936-973), incoronat ca imparat de catre Papa la anul 962, preia mostenirea teritoriala carolingiana, ingloband teritoriile estice intr-o structura statala de tip nou, Sfantul Imperiu Romano-German, care va dainui pana la 1806, cand inceteaza ca entitate politica central europeana in urma campaniilor lui Napoleon Bonaparte (1769-1821).

In Evul Mediu scrierea Istoriei revine clericilor, singurii stiutori de carte pana in secolul al XII-lea, cand se diferentiaza istoriografia laica. Istoricii nationalisti din secolul al XIX-lea, in special cei francezi si germani, aflati in cautarea originii lor nationale, au formulat agenda istoriografica pentru intreg veacul al XX-lea, respectiv aceasta scoala de scriere a Istoriei care porneste de la filiatia Carol cel Mare – Otto I (936-973) – Henric al III-lea Pasararul (1039-1056).

Conceptiile lor s-au raspandit in toata literatura istorica de specialitate si astfel au patruns si la noi, fiind cenzurate in timpul regimului comunist de nuanta sovietica. Ele au fost reluate dupa decembrie ’89 cu unele rezerve. Cat de adevarate sunt aceste opinii istoriografice in prezent? Poate istoriografia europo-centrista sa aprofundeze corespunzator alte areale civilizationale? Formatiuni statale puternice in Occidentul romano-german, Biserica Reformata si noi aliante economice, ca de exemplu Liga hanseatica, au dat un contur nou Europei de la sfarsitul secolului al XI-lea, prefigurand Epoca Moderna. Zorile noii perioade sintetizeaza trei epoci istorice: Renasterea, Reforma si Marile Descoperiri, iar hotarul spatio-temporal este dat de Revolutia burgheza din Anglia (1642) si de Marea Revolutie Franceza de la 1789. Si aceasta cronologie este relativa, caci pentru spatiile europene rasaritene ea se prelungeste spre primii ani ai secolului al XIX-lea, ca de exemplu anul 1821 pentru principatele romane extra-carpatice.

Inceputurile Epocii Contemporane ridica noi semne de intrebare, desi este acceptat ca punct de reper anul 1918, cand se incheie Marele Razboi Mondial (1914-1918), prin semnarea armistitiului de la Compiegne intre Puterile Centrale, reprezentate de Germania si Blocul Antantei, prin prezenta Frantei. Epoca Contemporana sau a zilelor noastre, desi este o denominatiune exagerata, raportata la dinamica politica globala si la saltul tehnologic care a schimbat total perceptia indivizilor despre oicumena sau prin ceea ce vechii greci defineau intr-o acceptiune mai larga ca fiind habitatul uman, poate fi la randul ei redimensionata cronologic in functie de alte evenimente majore precum: Epoca Razboiului Rece (1945-1989), Criza rachetelor din Cuba (1962), Anul Revolutiilor Europene de Catifea (1989).

Izvoarele Istoriei

Pentru studierea şi scrierea Istoriei Universale, ca de altfel şi pentru cunoaşterea celorlalte paliere ale istoriei, se folosesc diferite surse documentare, care formează categoria deosebit de largă a izvoarelor istorice. Acestea sunt produse ale gândirii şi muncii umane, surse documentare de diferite categorii, nescrise şi scrise, confecţionate din diferite materiale, care ne oferă cele mai diverse cunoştinţe despre modul de viaţă şi de gândire al oamenilor de-a lungul timpului, şi care au ajuns până la noi, devenind obiectul de studiu al diferitelor discipline speciale ale istoriei. Pentru o reconstituire cât mai reală şi exactă a istoriei ca disciplina, izvoarele acesteia trebuie studiate prin metoda critică (internă şi externă), iar coroborarea acestora şi a informaţiilor obţinute trebuie să fie un principiu de bază pentru munca istoricilor perioadei.

Pentru cunoaşterea şi reconstituirea istoriei străvechi a omenirii (preistoria şi protoistoria) dar şi a istoriei vechi universale se folosesc, cu predilecţie, izvoarele arheologice studiate de arheologie ca ştiinţă specială a istoriei, care tinde, în ultimul timp, să devină o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Izvoarele arheologice cuprind, de regulă, vestigiile materiale păstrate în urma desfăşurării tuturor aspectelor vieţii materiale, social-economice şi, chiar, spirituale, care au rezistat trecerii timpului, şi care sunt aduse la suprafaţă şi la lumina zilei, mai ales, prin cercetări arheologice sistematice. În categoria deosebit de largă a izvoarelor arheologice pot fi incluse: ecofactele (resturile de faună şi floră, studiate de paleontologie, arheozoologie, arheobotanică, paleogeografie), fosilele umane (materialele osteologice izolate sau asociate în complexe, cercetate de antropologia fizică), artefactele (utilajul litic, osteologic, metalic, ceramica, piesele de cult, podoabele şi obiectele de artă, moneda, inscripţiile etc., care alcătuiesc patrimoniul mobil), monumentele fixe [(structuri de habitat uman – locuinţe, gropi, vetre, cuptoare, complexe gospodăreşti, sisteme de fortificaţie – şanţuri, valuri, ziduri etc., construcţii de cult – sanctuare, temple, picturi şi sculpturi parietale, construcţii funerare – necropole, tumuli (curgane), dolmene, cromleh-uri etc.)], complexele arheologice (categorii de vestigii aflate în conexiune – închise – o groapă, o locuinţă izolată, un mormânt, un depozit, dintr-o singură secvenţă cronologică, şi deschise – toate celelalte descoperiri asociate), definind trăsăturile diferitelor culturi arheologice, care nu pot fi identificate, întotdeauna, cu anumite etnosuri cunoscute istoric.

Deşi nu sunt surse istorice complete, izvoarele arheologice, descoperite în contexte stratigrafice sigure şi complexe clare, dacă sunt corect cercetate şi interpretate de descoperitor, au o mare doză de obiectivitate şi contribuie la reconstituirea vieţii societăţilor umane străvechi sau vechi, chiar şi atunci când există izvoare scrise. În acest efort, arheologia coroborează cu paleogeografia, paleontologia, antropologia fizică şi culturală, etnologia, istoria comparată a religiilor, lingvistica comparată, numismatica, epigrafia, verifică ştirile documentare scrise sau sunt verificate de acestea.

Iata de ce utilizarea lor corespunzatoare poate aduce mari beneficii morale in cunoasterea realitatilor din trecut, atat raportate la realitatile teritoriului romanesc, cat si la scara planetara.

(Sfarsit)

Te-ar mai putea interesa...