Europa Crestina sub Domnia lui Stefan Voda cel Sfant

Motto: „Fiecare generatie face istoria sa nu pe ruine, ci pe achizitiile generatiei precedente …” (Charles Samaran)

ANUL ACESTA (*), spiritualitatea ortodoxa româneasca de pretutindeni a comemorat 500 de ani de la stramutarea la cele vesnice a marelui Voievod, Stefan cel Mare si Sfânt (+ 2 iulie 1504), dupa o domnie de 47 de ani importanta pentru neamul românesc si pentru Europa întreaga. Spre a întelege si mai bine amplul context al acestei stralucite domnii, vom sonda câteva realitati geopolitice ale batrânului continent, facand o paralela timp-spatiu, numita în limbajul de specialitate time-liner.

Aceste aspecte ne vor ajuta în a aprofunda corespunzator si fara exagerari inutile cei patruzeci si sapte de ani de domnie ai Voievodului Stefan cel Mare (1457-1504), canonizat oficial în 1992 de catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Vom prezenta cititorilor în cele ce urmeaza contextul relatiilor internationale în perioada 1457-1504, care corespunde acestei domnii. Cu putin înainte de urcarea pe tronul Moldovei a lui Stefan cel Mare, atât în Rasaritul cât si în Apusul continentului se produc schimbari majore, care vor reconfigura harta politica a Europei (1), pâna la Pacea de la Westfalia (3).

La 29 mai 1453, într-o zi de marti, ultimul imperiu crestin milenar, Imperiul Bizantin înceteaza sa mai existe ca entitate statala. Ostile sultanului Mahomed al II-lea cuceresc Constantinopolul, vestita metropola a Rasaritului, fondata în 330 de Împaratul Constantin cel Mare, pe locul unei foste colonii grecesti (4). Orientul apropiat si teritorii importante din Balcani, care altadata au apartinut lumii grecesti orientale, apoi celei bizantine, reveneau cureritorilor otomani. Prin disparitia Bizantului ca putere politica, lumea crestina rasariteana, ramasa fara un protector eficace, decade pe alocuri sub islamism (5). Noua religie impusa de turci în teritoriile acaparate este mentinuta pâna azi, mai ales în Peninsula Balcanica, cum este cazul Bosniei Hertegovina (6).
Domnia lui Stefan cel Mare se încadreaza pe plan european în ceea ce istoricii definesc ca fiind „Evul Mediu dezvoltat”, dupa periodizarea acestei epoci în istoria universala. La polul opus al continentului, statele europene sufera transformari profunde, pe plan social, economic, politic. Renasterea Umanismul; marile descoperiri geografice sunt punctele de reper pentru civilizatia europeana a epocii. Se remarca în structura societatii europene primele semne ale modernismului, astfel ca la sfârsitul domniei lui Stefan Voda, centrul de putere al civilizatiei umane se muta spre Lumea Noua.

Pe baza unor calcule rationale, a vecinatatii oceanului „nemarginit” (Atlantic) si a unei curiozitati instinctuale îmbinate armonios cu simtul practic, navigatorii portughezi deschid drumurile peste mari, spre alte lumi exotice, cu desavârsire necunoscute europenilor. Voievodul Stefan a fost contemporan cu Bartolomeo Diaz (1450-1500), cel care în drumul spre India (1487-1488), ocolind Africa pe la sud, descoperea Capul Bunei Sperante (1487) si Vasco Da Gama (1469-1524) – ultimul fiind primul care ajunge în India pe o ruta maritima directa (1498). Rivala si vecina Portugaliei, Spania, se prezenta ca un conglomerat etnic si confesional. Fiecare oras spaniol important era un Ierusalim în miniatura, din punct de vedere religios: mahomedanism – iudaism – crestinism (7).

Urmele lasate de aceste culturi se pastreaza si astazi ca puncte turistice de reper pentru Spania (8). Reconquista sau recucerirea teritoriilor iberice de sub dominatia maura (9), atât de minutios descrisa în epopea spaniola Cidul (10), s-a încheiat în anul de gratie 1479, când prin casatoria „regilor catolici”, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia (11), ambii contemporani cu domnia lui Stefan cel Mare se constituie regatul Spaniei.

Dupa fondarea Spaniei medievale prin unificarea regatelor iberice începe concurenta politica si economica maritima, fiind rândul spaniolilor sa le urmeze portughezilor în „Drumul spre Indii”, prin magnifica expeditie a lui Cristofor Columb din 1492.

În Anglia, peste Canalul Mânecii, se desfasura Razboiul Rozelor (1455-1480) (12) între partizanii casei de York si cei ai casei de Lancaster.

Razboiul celor 100 de ani, cum este numit în literatura istorica de specialitate, care a opus cele doua puteri ale batrânului continent, Anglia si Franta, între 1337-1453, a consolidat regatul francez pe scena politica europeana a epocii, prin doua domnii marcante: Ludovic al XI-lea (1461-1483) (13) si Carol al VIII-lea, ambele contemporane marelui Stefan.

Însorita si inedita Italie, patria lumii romane antice, a devenit teatru de operatiuni militare pentru doua puteri rivale: Franta si Spania (14). Confruntarile politice pentru împartirea Peninsului Italice se întorc împotriva cotropitorilor. Italienii îsi regasesc refugiul în tot ceea ce a creat omul în sfera frumosului: arta si cultura, prin care îsi redescopera trecutul glorios: Renasterea. Daca francezii si spaniolii îi domina prin forta ca invadatori, italienii vor domina prin cultura. Este ceea ce numim reversul medaliei dintre greci si romani (15).

Teritoriile cu iesire la Marea Nordului, adica Tarile De Jos si viitoarele Provincii Unite, nucleele Belgiei si Olandei de astazi, aveau o situatie aparte în vremea domniei lui Stefan (16). Pâna la desavârsirea lor politica din vremea Reformei si Contrareformei, ele au fost ravnite dopotriva de Franta si puternicul stat centralist european Sfântul Imperiul Romano-German. Belgia era cunoscuta sub denumirea de Ducatul Flandrei, cu teritoriile Hinaut si Artois, un stat rival Frantei, cu tendinte autarhice.

Contemporan domniei Sf. Stefan a trait ultimul duce al Burgundiei, Carol Temerarul (1433-1477), poreclit „Lupul din Ardeni” pentru curajul sau deosebit.

Prea putin preocupate de politica si razboi, orasele continentale din nord s-au dedicat comertului, fiind încurajate de rivalitatile din alte zone. Ele s-au grupat în Liga Hanseatica. Un calator italian pe numele sau Enea Silviu Piccolomini, descria opulenta acestor orase în primul an de domnie a lui Stefan cel Mare, 1457. Tarile scandinave, regate ereditare, faceau parte dintr-o uniune dinastica personala cunoscuta sub denumirea de Uniunea de la Kalmar (1397-1593), reunind cele trei coroane: Danemarca, Suedia, Norvegia. Venetia si Genova, republici italiene cu iesire la Mediterana se ocupau la acea perioada cu negotul în tinuturile Levantine. Ele aveau contacte economice diverse în Bazinul Mediteranei Orientale si în orasele port cu iesire la Marea Neagra: Cafa, Cetatea Alba, Chilia, Ismail (17).

Cu un an înainte de moartea lui Stefan cel Mare, navigatorul portughez Alvarez Cabral descopera Brazilia (18). Tot în timpul domniei lui Stefan se remarca la Roma activitatea cardinalului Francesco della Rovere, cunoscut sub numele de pontificat Sixtus al IV-lea (1476-1484) care a fost un Mecena al Renasterii, lasand în urma sa renumita Capella Sixtina.

În Rusia se constata stabilitatea statului sub domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505). Aceasta domnie înseamna sfârsitul procesului de centralizare a statului rus. Apogeul dezvoltarii Ungariei medievale este atins sub Mathias Corvinus (1458-1490) fiul legitim al lui Iancu de Hunedoara.

Putem considera pe drept cuvânt si fara nici o exagerare ca voievodul Stefan cel Mare a trait în cea mai fecunda epoca a Europei aflata într-un proces de tranzitie de la Evul Mediu spre Epoca Moderna, proces ce va fi finalizat la noi abia în anul revolutionar 1848.

—
NOTE:

*Articolul a fost publicat initial in Candela, revista de cultura si teologie a Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, anul trecut, cu prilejul manifestarilor comemorative de la Putna.

[1]. Denumirea oficiala de Europa data batrânului continent, ca o realitate geografica de sine statatoare, a fost enuntata târziu, în veacul al XVIII-lea, de catre iluministii si enciclopedistii francezi, în urma Marilor Descoperiri din sec. al XVI-lea. Toponimul „Europa” era folosit initial, la începuturile Evului Mediu, pentru localizarea unei provincii omonime din regiunea Tesalia, nord-vestul Greciei de astazi. Exista zicala: “Cine trece prin Tesalia merge spre Europa”. Dupa aparitia primelor structuri statale crestine în Apus si zona sud-est europeana, incluzând aici si spatiul carpato-danubiano-pontic, se încetateneste în limbajul current al epocii, termenul de lumea crestina respective hristiantsvo (în rasaritul continentului) si Republica Christianna în Apus, dupa ce pe la anul 800 sarazinii musulmani închid accesul occidentalilor spre bazinul Mediteranei Orientale (n.a.).

[2]. Atât istoriografia româna, cât si cea straina, considera ca statele crestine ale Apusului, cu precadere, au avut de câstigat de pe urma viteazului voievod moldav. Cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) avea de gând sa supuna si sa islamizeze întreaga lume crestina, iar la final sa-si adape calul cu ovaz în altarul Bazilicii San Pietro din Roma (Cetatea Eterna). Tinând cont de echilibrul politic precar al Europei veacului al XV-lea, o coalitie crestina antiotomana era aproape imposibilla, iar daca Stefan cel Mare nu ar fi fost trimis de o pronie divina sa apere Europa de asalturile Semilunei, astazi am fi fost cu totii de confesiune islamica, conchid specialistii acelei perioade. (n.a.)

[3]. Pacea Westfalica a pus capat Razboiului de 30 de ani (1618-1648) – partea finala a razboaielor religioase dintre partida catolica si cea reformata – considerat pe drept cuvânt ultimul si cel mai sângeros conflict al Evului Mediu. Acest eveniment este definit ca începutul Epocii Moderne. Realitatile geo-politice ale batrânului continent de la 1648, se vor mentine cu mici rectificari teritoriale pâna la izbucnirea Marelui Razboi (1914) (n.a.).

[4]. Byzantion a fost initial un oras stat (polis) grec, fondat de colonistii din Megara în sec. al VII-lea î.d.H. (cca. 685), pe malul european al Bosforului. Deoarece Roma nu mai prezenta siguranta maxima în fata invadatorilor barbari, împaratul Constantin cel Mare muta capitala la Bizant, orasul preluându-i numele de Constantinopol sau orasul lui Constantin. (n.a.)

[5]. Orientul Apropiat – Podisul Anatoliei, zona Siriei de Nord, importante insule si arhipelaguri din Mediterana Orientala au fost focarele civilizatiei elenistice, create pe ruinele imperiului fondat de Alexandru cel Mare, care ulterior au intrat în aria crestinismului rasaritean. A se vedea exemplul Siriei, stat crestin, locul unde în Antiohia, pentru prima oara ucenicii Mântuitorului Hristos s-au numit crestini (Faptele Apostolilor 11, 25) (n.a.).
[6]. Recentul conflict din fosta Iugoslavie (1991-1998) a demonstrat nefast ce a însemnat pentru lumea crestina implementarea mahomedanismului într-un colt fierbinte al Europei (n.a.).

[7]. Influentele iudaice, crestine si islamice se fac simtite si astazi în cultura si civilizatia hispanica. De exempul amprenta araba se constata în pronuntia frazeologica a limbii spaniole, un caz aparte fiind dialectal catalan (n.a.).

[8]. Cordoba, Barcelona, Valladolid si Toledo, sunt numai câteva ramasite ale fostelor amplasamente islamice în Peninsula Iberica, înainte de Reconquista (n.a.).

[9]. Termenul de Reconquista înseamna în traducere libera: “recucerire”. Sub denumirea generica de mauri se întelege populatia din Nordul Africii, convertita benevol sau fortat al mahomedanism în timpul domniei primilor califi. (n.a.)

[10]. Cid Campeador, pe numele sau adevarat, Rodrigo Diaz de Bivar (1040-1099) tipul idealului cavaleresc spaniol din vremea Reconquistei. Faptele sale de arme, ades “exagerate” de trubaduri au fost un motto literar pentru unificarea Spaniei. Scriitorii Romantismului European au folosit figura legendara a Cidului, pentru a da viata personajelor create de ei. Un exemplu este autorul Miquel Cervantes cu opera “Don Quijote” (n.a.)

[11]. Peninsula Iberica era divizata politic în mai multe regate de tip feudal: Leon, Casilia, Aragon, Asturia, Navarra. Salvarea acestei situatii critice s-a realizat prin “unirea dinastica” a Castiliei si Aragonului care a pus capat Reconquistei. Regii catolici – asa i-a definit papalitatea datorita zelului lor religios – Ferdinand de Aragon (1479-1516) si Isabella de Castilia (1474-1504) sunt considerati pe drept cuvânt întemeietorii Spaniei.

[12]. Conflict civil ce a opus casele regale de York si Lancaster, protoparintii monarhiei britanice ce azi. Denumirea de Roze a fost data deoarece simpatizantii celor doua case purtau simbolul trandafirului (rose – în engl.), respectiv culoarea rosie atribuita partidei Lancaster si albul partidei York. Primul reprezentant al dinastiei Tudorilor, care va reusi sa împace casele rivale, Henric al VII-lea (1485-1509) în urma bataliei de la Bosworth (1485). Aceasta epoca a starnit interesul datorita pieselor lui Shakespeare.(n.a.)

[13]. În romanul istoric Quentin Durward de Walter Scott autorul descrie personalitatea complexa a regelui. Acelasi espect îl regasim în Memoriile lui Philipe de Commynes contemporan al acestei domnii. (n.a.)

[14]. Razboaiele italiene au fost începute sub domnia lui Carol al VIII-lea si s-au desfasurat în perioada 1494-1559.(n.a.)

[15]. Sau dupa expresia celebra a lui Horatius: “Graecia capta ferum uictorem capit et artes / Intulit agresti Latio”, adica „Grecia învinsa si-a învins la rândul sau barbarul învingator si a dus civilizatia în necioplitul Latio”.(n.a.)

[16]. În 1581 au luat nastere Provinciile Unite, considerate a fi prima republica burgheza a Europei sub conducerea Staathuder-ului Willem I de Orania.(n.a.)

[17]. Dupa caderea Constantinopolului la 29 mai 1453, noii cuceritori otomani au permis negustorilor italieni genovezi si venetieni sa-si mentina factoriile comerciale cu conditia sa respecte reglementarile legislative ale statului Islamic. Orasele italiene au avut un rol important în comertul de produse cu Moldova stefaniana, fiind porti de tranzit între Orient si Occident.

[18]. Denumirea de Brazilia vine de la bresil, un arbore tropical cu tulpina de culoare rosie folosit de indigeni pe scara larga. Descoperirea noii tari a avut loc în anul 1503. (n.a.)

Bibliografie Selectiva
Ioan Hurdubetiu – Istoria Suediei, Bucuresti 1975
*** Crestomatie privind Evul Mediu european, Bucuresti 1969
Horia Matei – Enciclopedie de Istorie Universala, Bucuresti 1993
Jacques Paul – Biserica si cultura în Occident (vol. I-II), Bucuresti 2001