Doua jocuri de putere pe tabla de sah a diplomatiei

În plin Război Rece, o epocă de confruntare ideologică între Cortina de Fier şi democraţiile occidentale, o nouă capodoperă cinematografică hoollywood-iană spărgea topurile şi încasările, penetrând inclusiv „lagărul roşu”, şi anume filmul de succes „Drumul spre victorie” (1981). Producţia a fost rulată pe ecranele cinematografelor noastre de atunci, şi chiar la televizor, cu acelaşi succes la public. Într-un lagăr nazist de prizonieri de război, cu alt regim decât cel al exterminărilor de la Auschwitz ori Dachau, fotbalul este în centru atenţiei, prizonierii pasionaţi de sportul rege dorind să joace o partidă în compania selecţionatei Reich-ului.
În film joacă Michael Caine, Sylvester Stallone, dar şi fotbalişti de top precum legendarul Pele cu 1000 de goluri, Bobby Moore, Paul van Himst ori Hallvar Thoresen. Şi totuşi, ce bariere a spart filmul şi de ce? O observaţie fină a fenomenului industrial cinematografic de după 1945 ne relevă un aspect deloc neglijabil: până în anii 80 ai secolului trecut, mai toate coproducţiile care aveau în centrul atenţiei cel de-al Doilea Război Mondial, puneau în prim plan victoriile militare aliate şi anatemizarea Armatei germane, Wehrmacht. Lucrurile încep să se îndrepte când Vestul german devine un aliat de nădejde euroatlantic în confruntarea Est-Vest, iar nemţii sunt parţial disculpaţi de doctrinele naziste. Un scenariu similar celui din „Drumul spre victorie” putea să-i apropie pe foştii inamici, acum aliaţi, chiar în anii 40, unindu-i prin sportul rege.

Cu toţii cunoaştem cât de cât sportul minţii, Şahul. Ne este foarte familiar şi îl putem juca oriunde şi oricând fie în compania unui prieten real, fie a unuia virtual dacă este să ne raportăm la expresia „dacă nu eşti pe internet, nu exişti!”. A cucerit lumea şi se pare că se joacă inclusiv pe Staţia Spaţială Internaţională. Numele său derivă din persană (shah – rege, împărat, stăpân peste toate – n.n.), deşi adevărata sa origine trebuie căutată în îndepărtata Indie, în străvechiul joc milenar Chaturanga care, la rându-i a procreat versiunea şahului japonez (Shogi), unul care cu adevărat te provoacă precum oarecând luptele imperiale ale castei samurailor. Spre deosebire de şahul „nostru” clasic, piesele de joc ale celui nipon au aceeaşi culoare deosebindu-se doar prin inscrisurile de pe ele; la fel şi tabla este monocromă. Piesele se „promovează” în grad „militar” dacă ai trecut de mijlocul tablei, în partea adversă şi eşti în avantaj. E de ajuns să întorci piesa pe revers şi din general de argint devine de aur, deci cu puteri tactice net superioare. Deşi „regele” nipon nu are o consoartă precum cel „persan”, tot trebuie să se predea la mat, într-un final.

eXTReMe Tracker