Doi dinaşti pretenţioşi: Tigran al II-lea cel Mare şi Burebista

Trăia oarecând în Ţara lui Noe, lângă culmile cele veşnic înzăpezite ale Caucazului, un suveran pe care contemporanii săi l-au numit pe drept cuvânt „Rege al regilor” şi „Divin”, iar în istorie a intrat drept Tigran al II-lea cel Mare (140-55 î.Hr.), rege al Armeniei celei Mari. Şi era acest Tigran atât popular în epoca sa, încât i-a făcut şi pe cronicarii Vechiului Testament să-i insereze numele în scrierile lor. Din ostatic la curtea regelui part Mitridate al II-lea, îi câştigă abil încrederea şi ocupă, cu sprijinul acestuia, tronul Armeniei, costându-l ceva „şpagă” adică şaptezeci de văi roditoare din Kurdistan. Patru regi vecini îi deveniră vasali lui Tigran şi prin multă diplomaţie îşi extinse imperiul de la Marea Caspică până la Mediterana, supunând chiar Palestina la anul 83 î.Hr.

Advertisements

Cronicarii vremii spun că sub domnia lui Tigran, Armenia aduce un suflu proaspăt în ţările cucerite, prin pace şi prosperitate. Şi, dacă se văzu regele nostru cu sacii în căruţă, se gândi să-şi construiască şi o capitală pe măsură, care să-i ducă numele în istorie, Tigranocerta, la anul 77 î.Hr. În loc să stea în a sa capitală, ambiţiosul Tigran cel Mare se amestecă în cel de-al treilea război mitridatic, devenind la scurtă vreme cel mai de temut inamic al Romei Republicane. Generalul roman Licinius Lucullus va asedia Tigranocerta, în 69 î.Hr., cu 13 legiuni şi, folosind pentru prima dată în istorie arme chimice neinterzise de vreo convenţie internaţională, îl înfrânse pe Tigran, nu şi mândria acestuia, după cum spune Appian, mult mai târziu. Un fiu al lui Tigran, care îi purtă numele, încercă alături de Pompei să-i ia tronul tatălui, în anul 66 î.Hr. Reuşi dar, deveni subiect de fabulă, căci Pompei, preferă pe tronul Armeniei un „moş” de şaptezeci de ani, clientelar Romei, decât un „copil” care a şi fost executat, apoi. Tigran muri de bătrâneţi fericite, iar mulţi din neamul său îi poartă şi azi numele ca prenume: Tigran, Tigranian. Nu ştim dacă cei doi dinaşti s-au întâlnit vreodată, însă avem certitudinea că imperiile lor s-au intersectat în istorie. Despre al nostru rege Burebista (70-44 î.Hr.), Strabon ne spune că: „Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic(…) ajungând să fie temut chiar şi de romani”. Nimic mai adevărat căci, Burebista, ajutat de Deceneu preotul şi „premierul” său, reuşeşte să adune sub arme peste 200.000 de luptători şi să se extindă teritorial din Podişul Transilvaniei până la Munţii Slovaciei în Apus, iar în Sud, până în Tracia şi Iliria, supunând în Răsărit cetăţile greceşti de pe malurile Pontului Euxin (Marea Neagră). La rându-i a încercat o alianţă cu Pompei, dar, murind generalul republican, proiectul a devenit literă moartă. În anul 44 î.Hr., probabil tot printr-o conspiraţie de culise, Burebista este asasinat, la fel ca şi Julius Caesar, în acelaşi an. Şi chiar dacă muri Burebista, urmaşii săi i-au continuat opera în ceea ce s-a numit Dacia şi astfel îl pomenim şi noi astăzi ca urmaşi ai lui.

Te-ar mai putea interesa...