Crestinismul si Marile Descoperiri Geografice

“Navigare necesse est!”

“Dedicam acest articol acelor oameni care si-au sacrificat vietile pe nesfarsitele intinderi de ape, indraznetului popor portughez, a carui limba l-a nascut pe Camoens si a sa Lusiada, navigatorilor si marinarilor datorita carora ne bucuram de privelistile planetei albastre. Lor tuturor, glorie eterna!”

DE MULTE ORI intrebuintam o terminologie fara a vedea ca in fapt, cu cat o folosim mai des si mai neadecvat, aplicata unui context istoric bine delimitat, aceasta devine subiectiva, cu alte cuvinte o adevarata capcana. Ce definim anume prin „Marile Descoperiri”? Verbul „a descoperi” si pluralul acestuia se poate aplica si altor realitati decat celor geografice in mod uzual. Vorbim in tehnica, spre exemplu, despre descoperirea unui procedeu de prelucrare, in arheologie despre descoperirea ruinelor unei cetati, in astronomie despre descoperirea unei comete, etc. Sub aspect geografic, verbul capata o alta conotatie, mai degraba de redescoperire a unor teritorii populate deja din vechime, dar ignorate din nestiinta in vremurile premergatoare expeditiilor europene peste mari.

Epoca Marilor Descoperiri se situeaza la sfarsitul Evului Mediu, dupa unii analisti marcand inceputul Epocii Moderne, la hotarul dintre Renastere si Reforma. In mod cert, descoperirea de noi teritorii peste mari, care sa satisfaca exigentele comerciale ale monarhilor Europei apusene, nu era un proiect nou. Ideea data inca din vremea Cruciadelor si ea a fost perpetuata ulterior, cand inchiderea rutelor maritime de Est prin Mediterana nu a mai permis negotul cu statele si teritoriile orientale, marile furnizoare de matasuri din China sau mirodenii din Indii. Aceasta bariera s-a coborat dupa debarcarea turcilor otomani in Europa si cucerirea ramasitelor Imperiului bizantin. Mediterana nu mai apartinea negustorilor venetieni si genovezi, ale caror afaceri au inregistrat un regres si in cele din urma au disparut in “marele bazar turcesc”. Blocarea rutelor comerciale rasaritene prin inchiderea Mediteranei pentru puterile crestine – atrase de mirajul Orientului inca din timpurile Cruciadelor – va determina o preocupare constanta pentru gasirea unei alte rute, mai sigure, catre Indii. Ori, siguranta relativa a marii era preferabil nesigurantei cailor continentale. Am putea spune ca motto-ul epocii, dictonul: “Navigare necesse est!” devine in cele din urma o realitate care va trezi mintile luminate din somnul Evului Intunecat.
Cunostintele geografice ale europenilor erau foarte precare; arta navigatiei abia facea primii pasi. Multe teritorii europene, chiar, erau necunoscute. In mentalul colectiv, dominat inca de teama si superstitii, alimentate abil de curria papala, marea de dincolo de Coloanele lui Hercule (Stramtoarea Gibraltar) era dominata de monstri, iar la sud de Ecuator, “apa marii fierbea”.

Aceste “realitati geografice” deformate aveau cateva antecedente in antichitatea elenistica, apropiate de cunostintele geografice dobandite ulterior. Se demonstrase sfericitatea Pamantului si se presupunea existenta unui ocean planetar unic care, in acceptiunea antica, lega cele doua emisfere, cea vestica de cea estica. Discul terestru, credeau grecii, nu statea orizontal pe apa oceanului, ci, oarecum inclinat spre sud, datorita vegetatiei luxuriante existente aici (era vorba de Africa). Tot grecii – foarte buni matematicieni si autori ai unor teoreme utilizate si astazi in matematica, fizica si geografie – au masurat cu precizie circumferinta Pamantului. Eratostene, invatatul bibliotecar din Alexandria, a masurat arcul de meridian socotind ca ar avea 250.000 de stadii, adica aproximativ 39.690 km. Eroarea fata de datele actuale a fost doar de 310 km!

Cunostintele antice de geografie au fost preluate si difuzate prin scrierile arabe de la inceputurile Evului Mediu, desi arabii nu erau navigatori. Cu precadere ele au fost vehiculate in Europa prin filiera hispano-lusitana. Descoperirile geografice nu pot fi raportate la gradele comparative mic, mediu, mijlociu, tipare de care nu ne putem desparti. Mari descoperitori au fost grecii si fenicienii in Antichitate, mai tarziu au urmat vikingii – care in preajma primului mileniu al erei crestine abordeaza coastele Labradorului, ori pionierii descoperirilor europene de mai tarziu, printre care amintim pe Marco Polo.

Descoperirile geografice din Lumea Noua au avut un impact major asupra Europei, avand drept consecinta raspandirea elementelor asa zis “civilizatoare” ale omului alb. La inceputul Marelui Razboi de la 1914 se putea afirma ca Europa domina lumea. De aceea vom pastra titulatura de Marile Descoperiri, cu rezervele exprimate mai sus si din dorinta de a aduce un omagiu miilor de cutezatori care si-au riscat vietile pentru o cauza.

I. (Re)conquista de peste mari

Odata cu largirea orizontului geografic european, interesele expansioniste ale marilor puteri de pe batranul continent imbraca si o profunda mantie religioasa. Renaste treptat spiritul de cruciada si reconquista, cu precadere din partea Spaniei si Portugaliei, promotoarele Marilor Descoperiri. Aventurieri saraci, dornici in a-si imbunatati situatia materiala si sociala, se imbarca la bordul caravelelor pentru a pleca peste mari, spre acele lumi fabuloase si exotice. Biserica Apuseana va incepe sa se implice activ in expeditiile extraeuropene. In 1493, la un an de cand amiralul Columb debarca in Lumea Noua (presupusele Indii de Vest), Papa Alexandru al VI-lea diviza lumea cunoscuta cu o linie imaginara de la nord la sud, spre vest de Arhipelagul Azore (teritoriu apartinand Portugaliei) si declara ca orice teritoriu de la est de aceasta demarcatie (mai tarziu, dupa 1503 va fi inclusa si Brazilia) va putea fi revendicat de catre regatul lusitan, in timp ce toate teritoriile de la vest de linie, treceau sub controlul direct al Spaniei.

Aceste concesii teritoriale facute regatelor iberice de catre Roma aveau o puternica motivatie: consolidarea autoritatii apostolice a Sfantului Scaun in Peninsula si atragerea sprijinului neconditionat al „preacatolicilor regi” (asa erau numiti suveranii spanioli si portughezi in documentele vremii) in convertirea popoarelor de peste mari. Decizia papala din 4 mai 1493 va fi intarita un an mai tarziu, la 7 iunie 1494, prin Tratatul de la Tordesillas (Spania), evitandu-se astfel un razboi intre cele doua “state surori” (expresia Papei), aflate deja in concurenta.

II. Activitati misionare extraeuropene

Calugari dominicani, franciscani, augustinieni si, mai tarziu, iezuiti, ii vor insoti pe conchistadori in cucerirea de noi teritorii si in cautarea aurului, predicand crestinismul apusean de-a lungul globului. Corabiile portugheze calatoresc spre Africa (Congo, Angola, Mozambic), India, Brazilia, China si indepartata Japonie, pe cand cele spaniole pornesc spre Mexic, Peru, Indiile de Vest, Columbia, Panama si Chile. Convertirea populatiilor pagane de peste mari s-a produs adesea prin forta armelor, amerindienii, spre exemplu,acceptand in cele din urma noua credinta a oamenilor albi. Un bastinas mexican afirma pe la 1531 ca i s-a revelat Fecioara Maria. Crezand in aceasta aparitie miraculoasa, alimentata de clerici, conationalii sai au abandonat treptat vechile credinte, astfel ca mai mult de 8 mil. de locuitori dintre ei au devenit crestini.

Activitatile misionare extraeuropene s-au prelungit pana in preajma Reformei, cu precadere in Vest (America Latina) si un impact destul de scazut in Extremul Orient, in tari precum China si Japonia. In America, iezuitii au cautat sa-i protejeze pe amerindieni, pentru ca acestia sa permita comunitatilor crestine sa-si desfasoare nestingherite activitatile – comerciale, cu precadere. Iezuitul francez Alexandre a predicat in sud-estul Asiei intre 1623 si 1662 fiind supranumit “Apostolul Vietnamului”; pe la jumatatea sec. Al XVII-lea erau convertiti deja peste 30.000 vietnamezi. Din 1665, dominicanii si augustinienii activeaza in Filipine, unde localnicii accepta catolicismul. Cateva comunitati crestine s-au stabilit in coloniile portugheze din Goa (India) si Japonia (unde s-au implementat destul de bine). Misionari precum Francisc Xavier au reusit sa sparga barierele culturale dintre europeni si asiatici catre 1600, cand s-au convertit in jur de 30.000 japonezi; ulterior, autoritatile nipone, intuind interesele europenilor ascunse sub mantia credintei, i-au persecutat pe convertiti si i-au expulzat pe misionari.

Un caz aparte s-a petrecut in China: in 1704, slujbele au inceput sa fie oficiate in limba chineza, dar cand Papa a decis ca Messa sa fie oficiata in latina, imparatul s-a simtit ofensat si a expulzat pe misionari si crestini. Desi alterate de traditiile locale, in Extremul est asiatic se pastreaza inca unele sarbatori crestine autentice, cu precadere Craciunul.

III. Epilogul Reconquistei-Bartolomeo de Las Casas

Una dintre figurile cele mai reprezentative ale misionarismului european peste mari ramane fara indoiala spaniolul Bartolomeo de Las Casas (1484-1566), sosit in Lumea Noua in 1502 ca atasat al Ordinului Dominican. A trait o perioada ca simplu colonist, dar, in 1514, si-a asumat riscul de a predica Evanghelia autohtonilor. Timp de 50 de ani a luptat si pentru drepturile indienilor; eforturile sale au fost incununate de succes, caci, in 1542, coroana spaniola a abolit sclavia.