Crestinism vs. Islam (XII)

De la Pompei la Irod cel Mare

Advertisements

Ciocnirea civilizaţiilor în zona siro-palestiniană a însemnat în fapt zguduirea puternică a conştiinţelor iudaice de la elitele conducătoare până la evreul de rând. Opulenţa lumii greceşti i-a cucerit pe evrei în general, nu şi pe cei conservatori, evlavioşi, canonici în Legea lui Moise.This image has an empty alt attribute; its file name is Pompei-150x150.png Ultimii vor constitui nucleul unor mişcări sectare de rezistenţă atât faţă de elenism, cât şi împotriva unei noi stăpâniri, mult mai opresive, cea reprezentată de puterea de la Apus, Roma Antică.

 

În acest capitol vom vedea cum are loc o nouă fragmentare a societăţii iudaice şi cum din aceasta va rezulta o nouă religie care avea să răstoarne cu susul în jos vechile valori iudaice, anulându-le. Noua religie, Creştinismul se va propaga pe căile comerciale ale Orientului şi Occidentului, mult dincolo de graniţele Iudeei.

      Dinastia sacerdotală a Asmoneilor, cu toate conflictele intestine pe care le-am dezbătut în mare, a reuşit să impună Iudaismul, ba chiar să şi convertească forţat, populaţiile supuse, la Legea lui Moise, cum a fost cazul idumeilor. Dinspre Apus, de dincolo de mare, o nouă putere, o forţă militară de temut, cea mai disciplinată din câte văzuse lumea antică a cucerit rând pe rând Cartagina, Peninsula Iberică, Grecia şi Macedonia. Popoarele mediteraneene s-au supus „noii ordini mondiale”, exceptând parţii. În Palestina, situaţia era tensionată. Cu siguranţă că, la o anumită scară nu se deosebea prea mult de cea de azi. Cei doi fii al Salomeii Alexandra, Ircan al II-lea şi Aristobul al II-lea, aflaţi într-o luptă fraticidă, şi-au adus aminte de un tratat de prietenie cu Roma. Şi, ce era mai avantajos pentru a potoli tensiunile, decât o armată disciplinată în fier şi zale, dotată cu cele mai moderne mijloace de luptă. Nu aş fi deloc deplasat dacă aş compara armata romană de atunci cu cea americană de astăzi, iar Palestina cu  teatrele de operaţiuni din Afganistan şi Irak de după 11 septembrie 2001. În tumultul acelor evenimente cruciale din Iudeea, un anume Pompei (Pompeius)  şi-a făcut apariţia la Ierusalim, aşa-zisul „oraş al păcii” pentru a impune supremaţia Romei. Este anul 63 î.Hr….

     În fruntea disciplinatei armate romane, călită în lupte, carismaticul Cnaeus Pompeius (106-48 î.Hr.) s-a pus în mişcare spre ţinuturile Iudeei. Acesta era rivalul lui Iulius Caesar, iar istoria l-a reţinut ca Pompei cel Mare, titlul de „cel Mare” fiindu-i acordat de principala instituţie a statului roman, Senatul de la Roma în anul 81 î.Hr. Alţii l-au ţinut minte ca pe omul care, prin „excelenţă”, a înăbuşit răscoala sclavilor condusă de răsculatul gladiator Spartachus, în 72, aceeaşi eră de dinainte de Întruparea Domnului. Cu acest CV demn de invidiat chiar şi azi de orice genereal de armată, Marele Pompei „se prezentă” cu suita sa în faţa zidurilor Cetăţii lui David. Au urmat trei luni de asediu. Evreii nu mai văzuseră în viaţa lor o armată modernă şi disciplinată. Romanii eliminau totul în calea lor şi, după o breşă făcută în zidurile Ierusalimului s-au îndreptat spre centrul religios al iudeilor: Templul. Nu ştim cât de religios va fi fost Pompei, însă cunoaştem că avea o curiozitate înnăscută faţă de credinţele altor semeni, fără însă a şi le însuşi, el fiind politeist. Faţă de predecesorii săi cuceritori de sorginte eleno-siriacă, generalul roman nu era interesat de bogăţiile ce se aflau în incinta sacră a Templului, ci mai degrabă de a vedea cu ochii lui cui se închină iudeei. Ce presupune cultul mozaic – s-a întrebat Pompei – îndrăznind, fără să-şi ceară acordul sacerdoţiului, să intre împreună cu impresionanta sa suită în armuri strălucitoare, în incinta sacră, în Sfânta Sfintelor, acolo unde Marele Preot putea intra doar de câteva ori pe an. În Sfânta Sfintelor nu au găsit nimic, nicio reprezentare a divinităţii, ci doar o perdea menită să despartă altarul de curtea Templului unde se oficiau sacrificiile. Evreii şi sacerdoţiul au rămas consternaţi. Dacă ar fi fost creştini, şi-ar fi făcut cu siguranţă semnul Sfintei Cruci. Gestul lui Pompei era mai grav decât toate ororile săvârşite asupra Iudeei de orice cuceritor de dinainte. Numele lui Pompei însemna pentru evreul ortodox „urâciunea pustiirrii care s-a aşezat în Sfânta Sfintelor”.  Ca o ironie a sorţii, după ce s-a convins de „inexistenţa” vreunui zeu în incinta sacră, Pompei a ordonat mai marilor preoţilor să purifice din nou Templul (sic!). Apoi, l-a numit pe Ircan al II-lea Mare Preot şi principe tutelar Romei. Pentru Palestina începeau patru secole de dominaţie romană nemiloasă. Mii de prizonieri evrei au fost îmbarcaţi şi deportaţi la Roma, acolo unde deja prindea contur o nouă diasporă evreiască. Ierusalimul devenea un conglomerat cultural şi nimic nu avea să mai fie ca înainte, decât doar credinţa adâncă a evreului canonic că, într-o bună zi, Dumnezeu va trimite un izbăvitor, la timpul plinirii vremii.

(Va urma)

Te-ar mai putea interesa...