Constantin cel Mare si Edictul de la Mediolanum

Motto: “Prin acest semn vei invinge!” (Eusebiu de Caesareea [1] – Vietile lui Constantin [2])

Advertisements

DESPRE MARELE CONSTANTIN, cel „întru totul ca apostolii”, stim cu certitudine cã a vãzut lumina zilei în localitatea Naissus sau Nis, în Iugoslavia de astãzi, pe la anul 280 d. H. Viata lui poate fi abordatã sub douã aspecte: ca împãrat roman, prin prisma istoriei conventionale, si ca primul suveran crestin care împacã Statul cu Biserica, printr-o abordare de aceastã datã eclesiasticã.

Aparitia lui Constantin pe scena istoriei, într-un moment de cotiturã si crizã prin care trecea statul roman în perioada sa de declin, a stârnit interesul ambelor istoriografii: cea pãgânã si cea crestinã, cea laicã si cea religioasã, deopotrivã. Vom dezvolta în articolul de fatã cele douã aspecte, abordate în paralel, pornind investigatia istoricã pe trei directii: declinul Romei Antice, aparitia crestinismului si consecintele politice si religioase ale Edictului de tolerantã religioasã de la Mediolanum (Milano).

Pentru cei care se ocupã cu studiul istoriei, notiunea de „stat” devine foarte ambiguã atunci când aceasta se aplicã unor realitãti geo-politice trecute, diferite de cele contemporane. Termenul de „imperiu conventional”, folosit la definirea Romei Antice, ca putere mondialã a lumii mediteraneene, cu precãdere, este o denominatiune fortatã, introdusã în sec. al XVIII-lea de cãtre Curtea din Viena [3]. Maxima expansiune teritorialã va fi atinsã sub domnia celui mai reprezentativ Antonin, Traian [4]. Sub urmasii sãi, puterea imperialã începe sã decadã treptat, sub loviturile tot mai insistente ale populatiilor barbare, atrase dinspre stepele nord- pontice spre centrul lumii romane. Încercãrile de reabilitare si de mentinere sub control a ordinii în fruntariile lui „mundus romanorum”, ca o mãsurã defensivã fatã de realitãtile geo-politice ale asa-numitei „mundus barbaricum”, întinsã dincolo de limes-urile rãsãritene, au început o datã cu moartea lui Nero, în anul 69 d. H [5].
Crestinismul, perceput de contemporani ca o sectã desprinsã târziu din iudaism [6], cucereste treptat, prin cãlãtoriile misionare si predicile apostolice, teren propice afirmãrii ca religie nouã si revelatã, diferitã de cultele pãgâne, prin convertirea unor oameni înstãriti din rândurile patriciatului roman. Medicul si totodatã Sfântul Evanghelist Luca, în cartea sa, Faptele Apostolilor, prezintã câteva cazuri concrete. Prin învãtãtura apostolicã, crestinismul pãtrunde în Roma, Cetatea Caesarilor, unde suferã profunde transformãri de adaptabilitate la cerintele societãtii romane. Conceptele despre zei sunt depãsite si multi oameni vor adera în scurt timp la noua religie. Înteleasã gresit de cãtre membrii familiei imperiale, ca fiind declinul ordinii mondiale romane, fãuritã adeseori prin forta legionarilor romani si instituitã prin Pax Romana, religia crestinã va fi privitã cu suspiciune. Crestinii sunt prigoniti, rabdã chinuri; este epoca martirajului crestin, profetitã de Mântuitorul Hristos Sfintilor Apostoli.

Religia romanã, în mare parte dobânditã de la greci [7], dã semn de lentã decadentã, întocmai ca o grãdinã lãsatã în paraginã. Tineretul „metropolitan”, prea plictisit de politeismul greco-roman si de falimentul acestuia, gãseste noi deschideri spirituale spre limes-urile Orientului. Religiile si cultele orientale, majoritatea de provenientã sirianã, sunt revigorate la Roma, ca o contrapondere a crestinismului. Are loc „amurgul zeilor” [8] romani si o trecere gradatã, lentã, spre cultele monoteiste de sorginte solarã. Este reforma religiei clasice romane. Reformatorul „spiritual” poate fi considerat „Divinul” Aurelian [9], despre care însusi prefectul Romei, Julius Tiberianus, afirma cã ar trebui sã i se dedice o carte, deoarece a adus romanilor tot globul pãmântesc.

Monoteismul solar nu era un concept nou în bazinul mediteraneean. Cu aproximativ 3000 de ani î. H, un faraon considerat ulterior „eretic”, Akenathon [10], introduce monoteismul solar pe malurile Nilului. În opinia egiptologilor, Moise, crescut el însusi ca un fiu de faraon, nu era strãin de ideile originale ale înaintasului sãu, influentându-i într-un mod autentic pe evrei. Cu sigurantã, afirmã unii exegeti ai vietii marelui Constantin, cã acesta nu era strãin de cultul lui Sol Invictus, dar, prin mama sa, împãrãteasa Elena, c re s ti nã e vl av io a sã , va cunoaste de timpuriu învãtãturile Bisericii crestine. Începând cu domnia primului Caesar crestin, Constantin, Biserica dobândeste o pozitie privilegiatã în stat. Dupã cum remarca renumitul istoric Belgian, Henri Pirenne [11], Imperiul Roman renuntã la vechile valori pãgâne pentru cele crestine; el nu dispare, ci se transformã într-o „Romagna crestinã”, mai ales sub urmasii lui Constantin, basileii bizantini.

Convertindu-se la crestinism printr-o revelatie divinã [12], precum oarecând Apostolul neamurilor pe drumul Damascului, Constantin va deveni ulterior, prin promulgarea Edictului de tolerantã de la Mediolanum, primul Caesar crestin. Dar, faimosul edict care l-a consacrat pe Constantin nu este unicul aspect al acestei domnii prolifice. Dacã promulgarea Edictului de la Milano a fost în sine un act politic [13], actiunile lui Constantin se vor concretiza pe parcursul domniei printr-o serie de „reforme” menite sã sprijine Biserica de asalturile unor învãtãturi gresite, anticrestine, numite erezii. Asa se înscrie si primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde avem de-a face cu primele notiuni de drept canonic si cu primele puncte sau articole de credintã, completate ulterior, si care astãzi constituie Crezul rostit în fiecare bisericã. El este întemeietorul celui dintâi imperiu crestin, Imperiul Bizantin, care a coexistat în Rãsãrit aproape [14] un mileniu.

Dacã un înaintas al sãu a celebrat cu mult fast, la Roma, mileniul întemeierii Cetãtii Eterne, iar un altul si-a luat titulatura de stãpân absolut [15], întru totul cu zeii, marele Constantin va inaugura o altã capitalã, pe malurile Bosforului, care sã-l reprezinte. În istorie, Imperiul Roman se transformã dintr-un stat pãgân într-unul crestin. Împãratul va fi privit ca fiind reprezentantul lui Dumnezeu pe pãmânt pentru a împlini porunca rugãciunii domnesti: „Precum în cer, asa si pe pãmânt”. În Apus, Biserica dobândeste si o pozitie politicã importantã prin cler, motiv de nemultumiri si scindãri, începând cu Marea Schismã de la 16 iulie 1054 si terminând cu Reforma Protestantã din sec. al XVI-lea, ultima fiind pricina tuturor tulburãrilor si dezbinãrilor sectare contemporane, care afecteazã Biserica.


Note:

[1]. Istoric si teolog grec (260-340), episcop al Cezareei Palestinei din 313, devine o persoanã influentã la curtea împãratului datoritã culturii si erudiþiei sale. Este considerat pãrintele istoriografiei eclesiastice prin opera sa Ekklesiastike historia, în 10 cãrti, terminata în 325.
[2]. Scriere panegiricã, elaboratã în anul 337 d. Hr.
[3]. Etimologia termenului imperiu poate fi pusã în legãturã cu titulatura Caesarului roman: Imperator Rex. Ca imperator, Caesarul era seful armatei, urmat de functia supremã în stat, completatã de Pontifex Maximus sau primul dintre preoti, deci si o autoritate religioasã în acelasi timp.
[4]. Marcus Ulpius Traianus (53 – 117). La moartea sa, statul roman atinge maxima expansiune teritorialã de 3. 300. 000 km2 si o populaþie de cca. 55 mil. loc. Datoritã cuceririi dacilor a fost supranumit Dacicus, iar pentru faptul cã a pãstrat bune relatii cu Senatul i s-a acordat din partea înaltului for de la Roma titlul de „optimus princeps” la anul 114.
[5]. Anul celor patru Caesari, la Roma. Prima crizã a principatului. Pentru „purpura imperiala-toga rosa”, principele putea fi ales si din afara familiei imperiale, dupã cum ne mãrturiseste istoricul Tacitus. Legiunile pot sã-si aleagã propriul candidat. Se succed la tron urmãtorii candidaþi: Galba, Otho, Vitellius si, în cele din urmã, Vespasian.
[6]. Pentru a-si pãstra nealterate traditiile si obiceiurile, la care se adãugau unele privilegii si beneficii acordate lor de cãtre administratia imperialã, evreii conservatori propagau o imagine falsã despre crestini în ansamblu, profitând de credulitatea patriciatului roman, prea putin informat despre religia mozaicã.
[7]. Sincretismul greco-roman. Zeitãtile grecesti purtau în Occident denominatiuni romane.
[8]. Gotterdamerung s-a folosit mai târziu, când zeii pãgâni de sorginte germanã au fost abandonati în favoarea religiei crestine.
[9]. Lucius Domitius Aurelianus (214 – 275). În vremea sa, cultul zeului soare, Sol Invictus, este ridicat la rangul de religie oficialã pe tot cuprinsul imperiului.
[10]. Akenathon sau Amenofis al IV-lea (1379 – 1362 î. Hr.) abandoneazã cultul vechilor divinitãti egiptene în favoarea lui Aton, simbolul Soarelui. Este primul reformator religios monoteist din istorie.
[11]. A se consulta pe larg cartea Mahomed si Carol cel Mare, Edit. Meridiane, Bucuresti, 1996.
[12]. Dupã ce îsi asigurã neutralitatea lui Licinius si ocupã Spania în 311, Constantin cel Mare pãtrunde în 312 în Italia, învinge fortele lui Maxenþiu la Torino si Verona, apoi îsi asigurã victoria finalã prin celebra bãtãlie de la Pons Milvius (Podul Vulturului), în acelasi an.
[13]. Pentru a asigura neutralitatea lui Licinius, a ajuns la o întelegere în feb. – mar. 313, prin care se „pecetluia” si soarta crestinilor din Imperiu. De asemenea, Constantin îi oferea acestuia mâna surorii sale, Constantia.
[14]. La 4 martie 248, împãratul Filip Arabul serbeazã la Roma cu un fast impresionant împlinirea a 1000 de ani de la întemeierea Cetãtii Eterne.
[15]. 284-305 d. Hr. sau domnia lui Diocletian marcheazã transformarea statului roman într-o monarhie absolutã de drept divin.

Te-ar mai putea interesa...