Codul Da Vinci-o dilema anticrestina (I)

Motto: “Furtuna mării nu face atâta zgomot cu mugetul ei, cât face dorinţa nemasurata de a şti, a inimii umane.” (Leonardo da Vinci)

Advertisements

da vinciDESPRE MARELE Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michellangelo – „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său, Codul Da Vinci, al cărui subiect, foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială “adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza veridicităţii faptelor istorice.

Vom încerca să răspundem la câteva întrebari fundamentale: Erau oamenii Renaşterii atei? Daca da, asa după cum afirma necunoscatorii epocii in cauza, de ce maeştrii geniului artistic uman au pictat şi sculptat scene religioase din hagiografia creştină? Poate un “ateu” sa creeze ceva religios? Care sunt opiniile adepţilor teoriei conspiraţiei? Răspunsurile acestor probleme se cer a fi elucidate, dând timpul înapoi cu aproape cinci secole, în epoca de maximă înflorire a artelor frumoase: Renasterea.
Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească propriii cuceritorii prin cultură, întocmai cum grecii antici au facut cu “barbarii” romani. Cu un pitoresc aparte şi o glorie romană demult supusă vitregiilor feudale, Peninsula Italică a fost teatru de operaţiuni militare pentru două puteri continentale rivale: Franţa şi Spania, ambele râvnind bogatele teritorii nordice si centrale din peninsulă, pe baza unor pretenţii ce se pierdeau în negura migraţiilor barbare…

Italicii, oameni care încă păstrau în cugete spiritul roman şi epopeea imperială, şi-au întors privirile spre trecutul lor istoric, gândindu-se să reînvie amintirea Cetăţii Eterne şi să renască spiritual, într-o epocă de decadenţă politică. Căzute în paragină, precum o grădină neîngrijită şi considerate de Biserica Apuseană ca încălcând etica morală a credinţei, zidurile construcţiilor civile şi militare romane atrăgeau atenţia trecătorilor de la Alpii Italici în nord până la sud, în Sicilia.

La Roma, impunătorul Colloseum în care odinioară aveau loc spectacole în cinstea împăratului, arcele de triumf pe sub care defilau legiunile romane, sumedenia de statui şi simboluri imperiale, deşi în ruină, impresionau chiar şi pe cei mai îndârjiţi cuceritori, ei înşişi de sorginte latină. Câteva oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea straină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice.

La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii Renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se subînscrie aşadar, contextului epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. Nuovo homo – conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile stiinţifice aprofundate din veacurile XIX – XX. A urmărit oare el să “codifice” anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Ne îndoim de acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi era foarte modest. Desi a trait printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

Leonardo a vazut lumina zilei la 15 aprilie 1452, in localitatea Anchiano, langa Vinci, între Florenta si Empoli, de unde si-a luat numele mai tarziu, caci exista in vechime obiceiul, incetatenit in mai toate statele, ca oamenii provenind din familiile nobile sa-si ia ca nume la botez localitatea sau orasul natal. A fost fiul natural al notarului Ser Piero si al tinerei Caterina. Daca majoritatea contemporanilor sai, care au definit si epoca renascentista, erau de formatie umanista, Leonardo nu a fost preocupat de studiul clasicilor latini, fapt pe care il va recunoaste mai tarziu. Era inclinat mai mult spre stiintele matematice si cele naturale. De aceea a cautat compania unor personalitati marcante ale epocii, ca de pilda savantul Aritmetico, arhitectul Bramante, geometrul Luca Paccioli sau matematicianul Fazio Cardano.

Tot in vremea aceea exista obiceiul ca fiece categorie sociala sa se organizeze in bresle de profil, purtand diferite denominatiuni, acestea fiind de regula luate dupa numele unor sfinti patroni sau protectori ai oraselor si cetatilor italice. In Italia breslele purtau numele de ghilde.

Este cazul ghildei Sfantul Luca. Aici isi insuseau meseriile cu precadere artistii. Catre anul 1472 il gasim deja pe Leonardo inscris, lucrand sub indrumarea marelui Verrocchio care era un artizan, pictor si sculptor. Va ajunge curand sa-si depaseasca maestrul. La varsta de 20 de ani, pentru Leonardo incepe frumoasa viata florentina in ghilda Sfantului Luca. Aici va studia proportiile corpurilor si primele notiuni de mecanica aplicata.

(Va urma)

Te-ar mai putea interesa...