Datorită lui, avem astăzi siguranţa navigării trans-oceanice prin Pasajul de Nord Vest sau ruta care interconectează maritim Arhipelagul Arctic Canadian cu Oceanul Atlantic şi cel Pacific. Era un cutezător ca şi strămoşii săi vikingii din Norvegia şi le-a călcat pe urme întru toate. Se numea simplu: Roald Engelbregt Gravning Amundsen (1872-1928).

Mama sa ar fi dorit să-l vadă medic, însă expediţiile polare din Nord ale compatriotului său Nansen, i-au dat şi lui imboldul concurenţial mult dorit. Luă de la creditori corabia Gjøa şi porni în 1903 spre îndepărtatul Nord polar, riscând destul de mult, dar descoperind secretele supravieţuirii de la inuiţi (populaţiile cu trăsături mongoloide din regiunile arctice şi sub-arctice care în funcţie de teritoriile ocupate, se supun legislativ şi confesional fie USA, fie Canadei, fie Confederaţiei Ruse; au un regim privilegiat în faţa comunităţii internaţionale, de protejare juridică, n.a.) şi cheia drumului spre Pasajul de Nord-Vest, abia la 5 decembrie 1905, iar un an mai târziu fapta sa făcea înconjurul lumii. La 14 decembrie 1911 atinge şi Polul Sud, de care naţiunea lui este foarte mândră, dar, pasionat prea mult de expediţiile polare va dispărea în iunie 1928, căutându-şi prietenii din dirijabilul Italia. Marina militară norvegiană depune şi azi eforturi constante spre a da de vreo urmă a „marelui dispărut”, elogiat în ţara-i sa natală.

Lumea savantă îi datorează destul de mult, deşi colegii l-au uitat în nemurire, ca fiind întemeietorul de drept al unei ştiinţe „subterane”, speologia, într-un univers numai de el înţeles: Emil Racoviţă (1868-1947). Are de timpuriu o înclinaţie nativă spre ştiinţele naturii şi participă, împreună cu al său coleg şi prieten, norvegianul Roald Amundsen, la bordul navei Belgica într-o expediţie memorabilă în alba şi mereu îngheţata Antarctica (1897-1899). Culege şi adună, face şi scrie tot ce ţine de natura înconjurătoare, cercetând miraculoasele creaturi marine, balenele. Ajunge în scurtă vreme subdirector al staţiunii zoologice marine franceze de la Banylus-sur-Mer, de activitatea căreia se va ţine multă vreme (1901-1919). O întâmplare fericită îi va schimba destinul: descoperi într-o peşteră din Mallorca o creatură marină ciudată adaptată la ostilul mediu subteran şi astfel, ale sale cercetări migraseră încet înspre speologie sau ştiinţa peşterilor. Reîntors în patrie după Marele Război, fondă la Cluj primul institut de speologie din lume şi trăi până la moarte ca un respectat profesor de biologie generală, primul care ţinu în România un astfel de curs. Ne lăsă peste ani două cărţi în care regăsim crezul vieţii sale: „Speologia (1927)” şi „Evoluţia şi problemele speologiei (1929)”.