“Aici in Iudeea se afla acum un barbat plin de mari virtuti, care se numeste pe sinesi Iisus Hristos. Cei ce ii urmeaza Lui il cinstesc ca pe Fiu al lui Dumnezeu cel fara de moarte, iar ceilalti, strainii, il socotesc pe El [un puternic] prooroc. El inviaza morti, tamaduieste toate bolile numai prin al Sau Cuvant si prin punerea mainilor asupra lor. Barbatul acesta este inalt la trup, cu statura dreapta, bratele frumoase, cu mainile lungi si cu fata bine proportionata. Parul il are pogorandu-se neted si fara luciu pana la urechi, si se sfarseste in plete crete pana la umeri si de la umeri in jos; de la frunte prin mijlocul capului parul este despartit in doua cu carare, dupa obiceiul nazarinenilor, iar fata parului este astfel, incat cu greu se poate descrie daca are culoarea vinului sau este in floarea unei alune timpurii. Fruntea Lui este lungareata si neteda; ochii ii sunt caprui si foarte vioi; obrajii fara nici o meteahna sunt plini de rumeneala foarte placuta; nasul si gura sunt facute cu bune masuri si fara cusur. Barba, avand fata ca parul capului, este destul de deasa si despartita in doua, iar lungimea ii este de un deget. Fizionomia Lui este nobila si delicata.

In loc de introducere

Observ cu stupoare scandalul starnit de profesorul buzoian Emil Moise si consecintele acestuia pe plan national. De asemenea se face ca atunci cand imi propun ceva, socoteala din targ sa nu se potriveasca de loc cu cea de acasa, intocmai precum in proverbul cu pricina. Cum dizertatiile mele saptamanale au rolul de a destinde atmosfera tensionata a unei saptamani, aveam in proiect desigur o alta dezbatere, cand constiinta religioasa mi-a strigat sa iau o pozitie vis-a-vis de situatia delicata, creata tocmai intr-un stat majoritar ortodox, scandal starnit de un fiu al neamului romanesc. Daca in Evul Mediu, in Tarile Romanesti extra-carpatice, Moldova si Tara Romaneasca, a doua persoana in stat, dupa domn, era mitropolitul, situatia se schimba radical in raportul Stat-Biserica o data cu secolul al XIX-lea, mai precis cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Domnul Unirii separa definitiv Statul de Biserica, distrugand consubstantialitatea, liantul credintei. Incepand din acest moment sefii de stat trateaza Biserica stramoseasca Ortodoxa ca pe o institutie oarecare. Ori, daca lucrurile au stat astfel in sferele inalte ale societatii romanesti, inchipuiti-va ce a insemnat acest haos in lumea satelor si a oraselor.

Alexandru Ioan Cuza distruge Biserica prin Legea secularizarii averilor manastiresti, urmasii sai ii vor continua opera de distrugere planificata, sfarsind cu regimul comunist ateu si in cele din urma culegand spinii din maracini, cum este cazul profesorului Moise. Regretabil este faptul ca acest scandal porneste tocmai din randul cadrelor didactice a caror menire fireasca este de a forma generatiile de tineri si nu de a le impune elevilor tot felul de inovatii ateiste din afara, de a le inocula ura, de a le frange credinta.

Un distins monah si carturar roman, Arhimandritul Dionisie I. Udisteanu spunea:

Pedagogi distinsi din Apus s-au ocupat si se ocupa de religie, imbold care i-a facut si pe ai nostri sa se ocupe, desi evaziv, de religie. Dar care este scopul religiei în scoala, afara decât acela de a forma caractere, de a destepta lumina si întari în sufletul scolarilor credinta crestina, în asa gând ca ea toata viata sa le îndrepte calea si faptele lor. Învatamântul religios, spune Willman, Didactic II, 95, are o situatie centrala între celelalte obiecte de stiinta; el este deci trunchiul care le poarta pe toate, pentru aceasta trebuie sa se faca o apropiere între religie si stiina. Foarte multi dintre dascalii scolilor noastre, din aversiunea ce o au fata de religie, nu fac legatura între ea si stiinta si daca fac, o lipsesc.

Explicatia o gasim usor când auzim spusele lui Volkelt ca: aceluia care nu-i cunoscuta existenta religioasa, îi lipseste partea cea mai esentiala în constructia lui sufleteasca si de aceea o uraste. De aceea ar fi bine daca adevaratul om de stiinta s-ar pune în direct contact cu acea putere care ar însufleti obiectul lui, cu religia. Menge der Kotlghebische Religiosunlagriht, pag. 5 si 3 spune: Doresc, zice el, ca tot omul sa gaseasca un sprijin în viata prin religie. Aceasta e cu putinta numai atunci când religia a jucat un rol însemnat în învatamântul educativ, când n-a ramas izolata si fara legatura cu restul învatamântului si viata scolara
(fragment extras din volumul Cai Luminoase, de arhim. Dionisie I. Udisteanu, in curs de aparitie la Editura Musatinii, Suceava).

Ministerul Invatamantului este desigur o institutie corupta, retrogada si este foarte normal sa avem asemenea rezultate in plan didactic, din pacate. Oare nu spune un alt proverb din popor ca pestele se impute de la cap? Iata ca atacul la adresa Bisericii nu vine din partea unui sectar, ci, ceea ce este foarte grav, din partea unui “crestin” ortodox, nominal, evident. Necesitatea icoanelor in scoli si alte institutii devine o realitate a timpurilor de neliniste spirituala care tulbura apele credinciosilor crestini ortodocsi. Am incercat sa adaptez disertatia noastra pe intelesul tuturor categoriilor sociale, evitand termeni hristologici care ar ingreuna intelesul unor ne-specialisti in vastul domeniu al Teologiei, care este stiinta cu Dumnezeu si despre Dumnezeu.

Motto: “Nimic nu este mai bun, pentru un om ignorant, decat linistea; si daca ar fi sensibil la acest lucru, nu ar mai fi ignorant.” (Saadi)

“Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati. Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre” (Matei 10 vers. 8-9)

Introducere

Prin ordinele monastice apusene se intelege totalitatea comunitatilor constituite in jurul unui asezamant religios cu o semnificatie aparte in hagiografia crestina sau sub obladuirea unei personalitati ecclesiastice de seama, care de regula va da si denumirea ordinului in sine sau va stabili regulile prin care se va diferentia respectiva comunitate monastica de alte comunitati monahale. Am fost obisnuiti sa credem, in mod eronat, din necunoasterea realitatilor, sa atribuim fondarea acestor Ordine in vremea Cruciadelor, insa, cum am vazut in episodul precedent au fost si exceptii de la regula. Majoritatea acestor comunitati au fost create de catre Biserica Romano-Catolica cu un scop bine determinat: prozelitismul la invatatura de credinta apuseana. Diversitatea ordinelor apusene se constata cu precadere dupa nedorita Schisma din 16 iulie 1054. In Tara Sfanta, comunitatile monastice au avut si o importanta contributie militara. Ca regula a comunitatii monahale s-au impus Canoanele Sf. Benedict.

Regula Sf. Benedict (vezi icoana) este un set de principii călăuzitoare simple dar profunde, pentru viaţa comunitară din Italia secolului al VI-lea. În centrul Regulii sunt cele trei voturi benedictine de ascultare, statornicie şi convertire a vieţii. Într-un anumit sens însă, spiritul Regulii este cel mai important lucru. Regula Sf. Benedict a rezistat în timp pentru că se bazează pe o profundă înţelegere a psihologiei umane; ea a împletit disciplina cu compasiunea şi a privit căutarea spirituală ca o urmare plină de bucurie a lui Dumnezeu în cadrul structurilor vieţii obişnuite. Tocmai această bucurie trăită în spiritualitatea de fiecare zi face ca Regula să fie vie pentru atât de multe persoane.

In regulile Sf. Benedict de Nursia se spune: “pentru bolnavi mai întâi de toate si îndeosebi trebuie sa avem grija, slujindu-le lor ca si lui Hristos, caci El a zis «Bolnav am fost si M-ati cercetat pe Mine si pentru ca ati facut aceasta unuia din acesti mici frati ai Mei Mie Mi-ati facut»”. Insa cei bolnavi sa tina minte ca lor li se face slujire pentru Dumnezeu, si sa nu întristeze cu nimic pe fratii care le slujesc lor, suparându-i cu cele prisositoare. Dar si pe acestia trebuie sa-i rabdam, caci în acest chip ne dobândim rasplata cea mai bogata, si Avva în tot chipul sa se îngrijeasca ca sa nu sufere cei bolnavi nici un neajuns; ci trebuie sa stea într-o chilie aparte si pentru slujirea lor trebuie sa se numeasca un frate cu frica lui Dumnezeu, milostiv si purtator de grija. “Baie sa se faca pentru cei bolnavi ori de câte ori este nevoie. Sa se dea voie celor bolnavi sa guste si carne pentru întarirea celor mai neputinciosi. Avva cu toata bagarea de seama sa vegheze ca chelarul sau cel ce slujeste celor bolnavi sa nu-si împutineze grija pentru ei, caci asupra lui cade vina daca ucenicii sai gresesc cu ceva”.

“Si ridicandu-se in sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, invatator de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit sa-i scoata pe oameni afara putin,
Si a zis catre ei: Barbati israeliti, luati aminte la voi, ce aveti sa faceti cu acesti oameni.
Ca inainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicand ca el este cineva, caruia i s-au alaturat un numar de barbati ca la patru sute, care a fost ucis si toti cati l-au ascultat au fost risipiti si nimiciti.
Dupa aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, in vremea numaratorii, si a atras popor mult dupa el; si acela a pierit si toti cati au ascultat de el au fost imprastiati.
Si acum zic voua: Feriti-va de oamenii acestia si lasati-i, caci daca aceasta hotarare sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici;
Iar daca este de la Dumnezeu, nu veti putea sa-i nimiciti, ca nu cumva sa va aflati si luptatori impotriva lui Dumnezeu.” - (Faptele Apostolilor, Cap. V, vers.34-39)

“Sunt multe siretlicurile diavolului, adica felurile în care încearca sa-i prinda pe cei nelucratori si trândavi. Trebuie sa le cunoastem foarte bine, ca sa ne ferim de capcanele pe care ni le întinde si de prilejurile de-a cadea în ispita si sa nu-i lasam nici o poarta deschisa. Limba noastra trebuie sa fie nesovaitoare, privirea dreapta si neclintita, iar sufletul curat si neprihanit; trebuie, de asemenea, sa veghem asa cum am veghea daca am sti ca o fiara salbatica sta gata sa ne atace si e pornita sa ne sfârtece. Aceasta este viclenia fara seaman a diavolului. Se straduieste sa-si raspandeasca învataturile pierzatoare fie adaugând ceva, fie scotand ceva, fie denaturand, fie interpretand gresit textul Scripturii. Aceasta este metoda diavolului. Îi scoate pe cei ce i se supun si asculta de el din hotarele ce ne-au fost date de Dumnezeu, pentru unele mai înalte, spune el.” - (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvânt la “Doamne, nu a omului este calea lui?” PGB 8A, 482. PG 57, 210-211)

“Acele începatorii si stapanii sunt din ceruri, dar acestea sunt de sub cer. Pe diavoli i-a numit stapanitori ai lumii, ca sa arate ca cerul nu este deschis pentru ei, ci neapropiat, si ca stapanirea lor tiranica se întinde numai in aceasta lume.” - (Despre Cel Nepatruns IV PGB 35, 122. PG 48, 730).

Invierea-un Adevar permanent

Inainte de a incepe ultima parte a disertatiei noastre, dati-mi voie sa dezbatem problema citatelor care insotesc expunerea de fata. Interesanta este reactia invatatului Gamaliel, unul dintre farisei, bun cunoscator al Legii Vechiului Asezamant, foarte probabil un simpatizant din umbra al noii invataturi, la fel precum Nicodim, cel ce venise noaptea la Iisus sau Iosif din Arimateea. Textele evanghelice ne lasa sa intelegem ca o importanta parte dintre somitatile Sanhedrinului iudaic aderasera la invatatura Mantuitorului Hristos, dar, intr-ascuns, de frica iudeilor, foarte conservatori si traditionalisti rigurosi. Cei care au imbratisat noua religie erau din tagma fariseilor, partida politica religioasa intemeiata dupa exilul babilonic, intr-o permanenta opozitie cu saducheii, dar deschisi spre nou, in spiritul Legii Vechiului Asezamant. Credeau in Inviere, invatatura despre ingeri, nemurirea sufletelor dupa moarte si viata de dincolo.

Inca din vremea propovaduirii Mantuitorului Hristos, dovezile scripturistice nou testamentare ne dezvaluie o permanenta curiozitate pe fata si din umbra, cu privire la activitatea lui Hristos: intreaba daca au o nelamurire, se cearta - aici cu intelesul de a lamuri o mare dilema-, intra in discutie cu Sfintii Apostoli, cu Mantuitorul sau participa si vad cu ochii lor minunile savarsite. In opozitie, saducheii si irodianii, cauta la randul lor sa se informeze, dar nu pentru a-si insusi invatatura, ci pentru a o denigra in ochii contemporanilor, de teama persecutiei romane, desi, autoritatile de ocupatie, in cauza, erau foarte tolerante in materie de religie, iar cei mari, precum sutasul Corneliu, primul dintre paganii convertiti la Crestinism, aveau o anumita simpatie fata de iudaism. Totusi, fariseii sunt adesea infierati de Mantuitorul Hristos. De ce? Prin procedeul chiastic sau de citire atenta a versetelor scripturistice printre randuri si intelese in duhul Sfintilor Parinti, aflam un indiciu: credinta lor formala, fara fond, de suprafata. Cu alte cuvinte, Hristos cauta sa le deschida ochii mintii dinlauntru. Oare intamplator, din randul fariseilor a fost ales Apostolul neamurilor, Pavel? Nu atat fariseii, cat mai ales saducheii, cei care nu credeau in Inviere, in nemurirea sufletelor si in invatatura despre ingeri, dar in schimb se mandreau cu descendenta sacerdotala din vremea lui Solomon, numele lor se pare ca a fost luat de la preotul Sadoc, au fost cei care au dorit eminamente moartea Mantuitorului, caci, dupa spusele marelui arhiereu Caiafa, unul dintre ei, era mai bine sa moara un om, decat tot poporul sa piara si sa vina romanii sa le ia tara si neamul.

Acesti saduchei l-au influentat in mare masura pe procuratorul roman Pilat din Pont in a lua cateva decizii destul de controversate, contrare dreptului roman, marind confuzia generala. Pilat vrea sa-L elibereze pe Mantuitorul si cade in extrema de a le elibera un criminal vestit, Barabas, al carui portret romantat este redat de scriitorul suedez Per Legerquist in romanul omonim. Erau cei mai porniti impotriva Mantuitorului si a invataturii Sale, ori, iata ca Gamaliel ii infrunta intr-un mod foarte diplomat, precum inaintasul sau Nicodim, completand parca depozitia acestuia, redata concis in Evanghelia dupa Ioan:

“A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei:
Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut?
Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc.
Si s-a dus fiecare la casa sa.” - Ioan, Cap. VII, vers. 50-53