“Raspunzand, Iisus le-a zis: Vedeti sa nu va amageasca cineva.
Caci multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi ii vor amagi.
Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul.
Caci se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocuri.” (Mat. Cap. XXIV, vers.4-7)

“Tot asa cum, strabatand necuprinsele pamanturi ale lumii sau calatorind pe intinsele ape, fiecare se intoarce spre crestele muntilor sau varfurile arborilor, indreptandu-si privirile spre ele pentru ca aceste repere, usor de recunoscut de departe, sa-l ajute sa-si atinga tinta, fara sa se rataceasca-la fel si noi, in ambitia noastra de a face trecutul cunoscut posteritatii, cuvantul si atentia noastra se vor referi adesea, in cursul povestirii, la personalitatea oamenilor mari pentru ca, datorita lor, chiar povestirea sa castige in claritate si sa prezinte mai multa siguranta.” -Raoul Glaber, Historia

Anul 1000 - O viziune monastica

Anul 1000 este profund religios. Oamenii cred in minuni si semne prevestitoare ale mileniului. Superstitia si vrajitoria sunt la moda. Eclipsele de soare, luna, cutremurele si monstri marini, par a confirma scrierile apocrife iudeo-crestine. Chiar si prelatii Bisericii sunt corupti, alaturi de regi, principi, nobili sau oameni de rand. Normanzii si sarazinii ataca teritoriile acelei Romagna occidentale. Aceste aspecte le regasim consemnate in operele scrise ajunse pana la noi si care isi au obarsia in renasterea carolingiana (800-814), epoca tarzie de afirmare a liberalismului de la Aachen, cea care incheie in fapt tenebrele Evului Intunecat. Marii scriitori proveneau din randul clericilor, deoarece episcopatul, catedrala si scolile erau asociate curentului occidental romanic tarziu, revigorat la Aachen de invatatul palatin Alcquin. Renasterii carolingiene si monahismului de la Cluny, marea abatie a Frantei, ii apartine Raoul, de ceea ce triumfa, in timp ce Richer este incadrat in tipologia episcopala de la Reims, care stralucise aici in secolul al IX-lea, adica de ceea ce moare.

Dar iata ca, spre Anul 1000, lucrurile evolueaza diferit. Realitatile secolului al X-lea se estompeaza si lasa locul scrierilor laice, dar care apartin tot invatatilor Bisericii. Istoria ecclesiastica moare. Supravietuiesc episcopii care s-au stabilit sub protectia unui rege, la curtea acestuia. Vor scrie pentru si din indemnul lui. Ei sunt prelatii regali. Thietmar este legat de regii din Est sau imparatii saxoni, in timp ce Adalberon apartine regelui din Vest, Robert de Franta. Imperiul se prabusise, iar noile formatiuni teritoriale, aparute dupa Tratatul de la Verdun din 843, reflecta o tendinta nationalista, de regasire a unor valori culturale perene, specifice noului context.

Se remarca o fractionare a Imperiului Carolingian, a Occidentului insusi. Familiile ilustre din Galia, care primisera feude de la Carol cel Mare si inaintasii sai, obligate, conform legilor scrise si a celor nescrise, sa se adune in jurul unui singur sef, stapanul Imperiului Franc, vor sa se regaseasca consemnata istoria lor particulara. Cronicarii regali scriu pentru un monarh, dar in aceeasi masura, nobilii vor inaugura o istoriografie locala, in intregime consacrata celebrarii familiilor lor care conduc cate un principat teritorial. In paralel cu delimitarea teritoriala sau fragmentarea post-verdunica, constatam si o delimitare istoriografica stricta, obiectiva. Fiecare cronicar in parte este interesat de realitatile din tara sa, astfel precum este cazul aceluiasi Thietmar (25 Iulie 975 - +1 Decembrie 1018), care, in opera sa trateaza exclusiv Saxonia, vecinatatea ei cu triburile slavilor de Apus, cat despre imparatii germani, doar daca acestia au o origina saxona. Autorii cauta sa fie cat mai originali si sa nu se inspire din operele altora, asa cum este cazul lui Ademar de Chabannes (989-1034). Limitarea curiozitatii, inseamna de fapt nasterea Europei Occidentale, in structurile ei feudale, incepand cu Anul 1000.

Motto: “O multitudine de cuvinte nu face dovada unei minti prudente.” - Thales
“Si venind Iisus in partile Cezareii lui Filip, ii intreba pe ucenicii Sai, zicand: Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?
Iar ei au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci.
Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt?
Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, vers.13-17)

Despre originile icoanei si doctrinele iconoclaste (I)

Pentru a le descoperi ucenicilor Sai relatia Sa cu Dumnezeu Tatal, Mantuitorul Hristos le adreseaza o intrebare simpla, in timp ce se afla, dupa cum precizeaza pericopa evanghelica sus citata, in orasul Cezareii lui Filip. Inca de pe vremea activitatii Sale mesianice in mijlocul poporului Sau, incep din stiinta sau din nestiinta sa se propage diverse eresuri sau greseli de credinta, care vor continua si in secolele ulterioare, o data cu extinderea geografica a Bisericii Universale. Eresurile s-au nascut din dorinta unor oameni sau grupuri separatiste de a raspunde pe cai rationale unor intrebari care tin de credinta si nu au nimic de a face cu stiinta. Majoritatea acestor eresuri sau greseli doctrinare s-au nascut in Rasarit. De ce? Tocmai pentru ca acolo au existat scoli filosofice eline sau grecesti care au venit in contact cu Biserica, de timpuriu, incercand sa-si converteasca invataturile pagane in cele crestine, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru binecredinciosii crestini.

Unele erezii negau Invierea Mantuitorului, spunand ca ucenicii I-au furat noaptea trupul, altele negau dogma sau invatatura despre Sfanta Treime. Acestea din urma s-au numit erezii anti-trinitare. Amintim aici pe erezia lui Arie, cea mai periculoasa, care afirma ca Mantuitorul Hristos este doar o creatura a Tatalui. Erezia ariana a fost condamnata la lucrarile Primului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, prezidat de insusi imparatul Constantin cel Mare. Cateva miscari se opuneau invataturii despre cea de-a treia persoana a Sfintei Treimi, Duhul Sfant, ca de pilda macedonienii (denumire data dupa “parintele” ereziei, episcopul Macedonie) sau pnevmatomahi (sau luptatorii contra Duhului Sfant). Cele mai periculoase erezii cu urmari care se mentin pana in ziua de azi au fost cele de factura hristologica. Ele au framantat Biserica intre secolele IV-V d. Hr. De ce sunt importante ultimele erezii amintite? Deoarece de acestea se leaga subiectul disertatiei noastre.

Motto:Cuvântule, Bunule, Ziditorule, Unule!
Uneste-ne Simtirea Întru Nepatimirea!…
si curata-ne, Unule, Ne Chipul, Bunule!
Albeste-ne Pata si iarta-ne Plata!
Iubirea ‘ncalzeasca-ne si Vrerea Treimii Re Zideasca-ne! (Inv. Iacob Dumitru)

Si venind in patria Sa, ii invata pe ei in sinagoga lor, incat ei erau uimiti si ziceau: De unde are El intelepciunea aceasta si puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacov si Iosif si Simon si Iuda?
Si surorile (verisoarele) Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?
Si se sminteau intru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispretuit decat in patria lui si in casa lui.
Si n-a facut acolo multe minuni, din pricina necredintei lor. (Mat.Cap.13, vers.54-58)

Cuvantul inainte

Faptul ca imi desfasor activitatea de ceva vreme intr-un seminar liceal teologic ortodox, m-a determinat ca din proprie convingere sa studiez si disciplinele teologice de specialitate. Am gasit lucruri noi si inedite, mi s-au deschis porti nebanuite si am redescoperit intr-o lumina deplina raspunsurile la toate intrebarile legate de credinta adevarata: in Cine cred?, cum cred?, de ce cred? Am meditat mult asupra lor, dar mai ales asupra Chipului din icoana, despre care vreau sa va vorbesc in continuarea disertatiei pe care am inceput-o saptamana trecuta.

Invatatura de credinta ortodoxa este sistematizata integral intr-o disciplina speciala din aria curriculara a invatamantului teologic romanesc. Aceasta disciplina fundamentala este Dogmatica. Ca sa nu ingreunez puterea de intelegere a cititorilor nostri, voi spune pe scurt ca in Dogmatica gasesti toate raspunsurile necesare aprofundarii corespunzatoare a credintei ortodoxe, ca de pilda: Ce este Dumnezeu? Ce este Sfanta Treime? Care au fost ereziile antitrinitare si antihristologice? Care au fost cele 7 Sinoade Ecumenice si de ce s-au convocat? Credinciosul aude la Sfanta Liturghie, Crezul sau formula de credinta ortodoxa. Analiza sistematica a lui o regasim fireste in materia de invatamant mai sus citata.

Disciplinele teologice din aria curriculara au o logica aparte, toate sunt menite sa aduca omul pe calea cea dreapta a credintei ortodoxe si ceea ce este de un real folos, sa raspunda tuturor dilemelor si provocarilor care vin din afara, precum ispitele la adresa credinciosilor nostri ortodocsi: erezii, secte, culte orientale asiatice. Mai sunt si alte discipline, la fel de captivante, care completeaza si intregesc arborele vast al Teologiei, precum ramurile desprinse frumos din trunchiul unui copac. Ele se intrepatrund si le vom trece in revista. Omiletica-despre predici, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Patrologia sau Operele Sfintilor Parinti Bisericesti, Patristica, care studiaza Vietile Sfintilor Parinti, temeiurile bunei lor vietuiri si pildele crestine autentice pe care le-au aplicat, Tipicul sau etapele cronologice ale desfasurarii serviciilor divine (Sfintele Taine, Ierugiile, Sfanta Liturghie), Indrumari misionare-misiunea preotului in viata de zi cu zi, Morala, Formarea duhovniceasca sau dobandirea calitatii de duhovnic al preotului, al calugarului, dupa caz, nu in ultimul rand Catehismul sau modalitatea de a-i invata pe altii adevarurile de credinta. Materii similare sau asemanatoare se predau si in seminariile si institutiile de profil care tin de Biserica Romano-Catolica sau Biserica sora a Marii Biserici a Rasaritului. Dupa cum probabil stiti, Biserica Romano-Catolica, parte componenta a Bisericii Universale pana la nedorita Mare Schisma de la 16 Iulie 1054, recunoaste toate cele 7 mari Sinoade Ecumenice, desi episcopii romani nu au participat personal la lucrarile sinodale ci au trimis legati apostolici sau reprezentanti papali.