Motto: “Intr-o lume nebuna, doar cei nebuni sunt sanatosi.” - Akiro Kurosawa
“Apoi, cum ne-am legat, noi vom uni
Acele doua roze. Iara cerul
Unirea lor s-o binecuvanteze.
El, care-atata vreme a fost umbrit
De dusmania lor! Ce tradator
Amin n-ar spune auzind acestea?
Caci Anglia nebuna-a fost mult timp:
S-a sfasiat ea insasi, si-ntre ei
S-au sfasiat orbeste frati cu frati:
Cu ura tatal isi lovea copilul,
Copilul tatalui ii era gade.
Si toate doar din aspra invrajbire
A Casei York cu Lancaster. Dar iata ca
Astazi Richmond si Elisabeta
Mostenitorii celor doua ramuri,
Prin voia cerului vor stinge ura.
Urmasii lor sa poata-mbogati
Prin binefacerile pacii viitorul,
Prin zile fericite si prospere”
(Richard al III-lea, Actul V, Scena VIII, vers.18-34)

In loc de introducere

Dupa cum am vazut in episodul precedent, elogiile shakespeariene raspundeau cat se poate de bine cerintelor dinastiei Tudorilor, desi intre descrierea de mai sus si realitatile domniilor ce au urmat Razboiului Rozelor exista o punte de legatura foarte vaga. Operele shakespeariene ocupa perioada de timp cuprinsa intre 1399-1485. In Richard al III-lea, de pilda, scena se schimba aproape imperceptibil de la anul 1485 la anii 1590, perioada in care scria Shakespeare. A fost secolul al XV-lea unul violent, asa cum sugereaza William Shakespeare si istoricii tudorieni sau unul ceva mai linistit decat veacul al XVI-lea, care a reprezentat o amenintare din umbra pentru Casa celor Doua Roze, dinastia Tudorilor? Este foarte greu sa analizam acest conflict, dar, el a reprezentat un exemplu infricosator pentru pericolul dezordinii sociale, al puterii supusilor si al carui antidot pentru supravietuirea regatului a fost loialitatea fata de o monarhie puternica si respectata, pana in zilele noastre.

Astazi, rivalitatile engleze se manifesta doar pe arenele fotbalistice din Premiere League, fara sa facem vreo aluzie la recentul eveniment sportiv al anului din Germania, dar intrezarim aievea razboinicii rozelor, prinsi ca intr-o confruntare pe gazonul verde. Astfel, am reusit la randul meu sa studiez acest eveniment al Angliei medievale, perceput exagerat ca un razboi civil de catre istoriografia perioadei tudoriene, subinscrisa intervalului 1485-1603. Am incercat sa elimin formulari tendentioase precum:“conflictul intre factiunile nobiliare Lancaster si York, este urmat de instaurarea absolutismului dinastiei Tudor”, care au fost preluate si de catre istoriografia romaneasca. Ca sa refac puzzle-ul politic al secolului al XV-lea, mi-am pus pe rand o serie de intrebari, oarecum banale: de ce Marea Britanie se mandreste ca poate refuza oricand prietenia celui mai puternic stat din lume? De ce stancile albe de la Dover, zarite in departarea portului Calais, dincolo de Marea Manecii, ofera apararea naturala a Angliei, in opinia fostului mare premier englez Winston Churchill (1940-1955)? Sau, nu in ultima instanta, de ce Marea Britanie are o istorie mai atipica, fata de alte state? Toate aceste intrebari isi gasesc raspunsul in Razboiul Rozelor, conflict care va recontura monarhia engleza pana la lovitura de stat de la 1642 sau ceea ce numim Revolutia Burgheza din Anglia, desi aceasta definitie ne apare un pic fortata.

Adevarata istorie engleza a fost rescrisa in Epoca Victoriana (1837-1901), caci, dinastia de Hanovra (1714-1901), originara din Germania, aducand cu sine o alta viziune asupra Istoriei, se va apleca cu precadere spre studiul cronicilor Perioadei de Mijloc, pentru noi interpretari. Ne retine in mod deosebit atentia, lucrarea clericului William Stubbs, gravul episcop de Oxford, opera celebra intitulata: The Constitutional History of England, scrisa intre anii 1874-1878. In opinia acestui autor, foarte interesanta dealtfel, secolul al XV-lea era vazut ca o anexa dureroasa a istoriei, o cadere in barbarie a unei monarhii care se purificase in perioada secolelor XIII-XIV. Studiile au continuat pana in zilele noastre si astfel, intrezarim cea mai plauzibila interpretare a Razboiului Rozelor: o convulsiune sociala de proportii a nobilimii mijlocii, o clasa in ascensiune, cu interese proprii, care o luase inainte monarhiei. Cu alte cuvinte, in opinia celor mai noi cercetari istoriografice impartiale, a luat amploare acel fenomen social definit ca feudalism bastard, un sistem perceput ca instabil prin insasi structura lui, din moment ce loialitatile se puteau usor schimba. Probabil ca nobilimea secolului al xV-lea simtea ca i se clatina autoritatea si, in consecinta, a devenit ceva mai agresiva, este de parere profesorul Bruce Webster, autorul cartii The Wars of The Roses (1998).

“Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui.”-(Matei Cap. XXIV, vers. 29)

“Iar ei, adunandu-se, Il intrebau, zicand: Doamne, oare, in acest timp vei aseza Tu, la loc, imparatia lui Israel?
El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa.”-F.A. Cap. I, vers. 6-7

“Sa nu fie. Au doara nu stia numele fiarei cel ce zice numarul numelui? Mai intai a cunoscut slovele si asa in stihii a despartit numele. Mai intai a numit numele intru sine si apoi asa din stihii impreunand numarul, a zis ca sase sute saizeci si sase tin stihiile implinirea. Deci asa si la cei “o mie de ani”, pe necuprinderea si nemarginirea vietii vesnice a insemnat-o”-Sfantul Efrem Sirul

“Cunosti, dragul meu, cu de-amanuntul istoria lumii, pe cea noua, pe cea veche si pe cea straveche; poti enumera stapanitorii sub care ai luat mai inainte parte la razboaie, poti enumera pe arbitrii luptelor atletice, pe invingatorii in lupte, pe generali, cunostinte care nu-ti sunt de nici un folos. Dar nici in vis nu te-ai gandit vreodata sa stii cine este stapan in cetatea cea cereasca sau sa stii cine este primul, sau al doilea, sau al treilea, sau sa stii de cata vreme este fiecare acolo, sau sa stii ce-a lucrat si ce-a facut fiecare.”-(Sfantul Ioan Gura de Aur)

Despre observatiile si invatamintele Anului 1000

Una dintre mostenirile lumii greco-romane, care s-a perpetuat in diversele genuri literare ale Anului 1000, a fost cea legata de relatiile cauzalitate efect. Moartea eroilor, a sfintilor, a imparatului este insotita adesea de un sir de fenomene naturale si cosmice, usor de explicat azi, dar foarte neobisnuite pe atunci. Temerile Anului 1000 au un temei bine justificat, deoarece, de fiecare data cand oamenii vad petrecandu-se in lume asemenea minuni, la putin timp, se abate asupra lor ceva neasteptat sau infricosator. Raoul Glaber si Ademar de Chabannes acorda o atentie deosebita cometei din anul 1014, sub domnia regelui Robert cel Pios.


“In vremea aceea, o cometa, mai lata si mai lunga decat o sabie, aparu spre miazanoapte in cateva nopti de vara la rand; si s-a intamplat ca, in Galia si in Italia, numeroase orase, castele si manastiri sa fie distruse de foc; printre acestea si manastirea Charroux care, impreuna cu bazilica Mantuitorului, cazu prada flacarilor. Biserica Sainte-Croix d’Orleans si manastirea Saint-Benoit de Fleury si multe alte sanctuare fura mistuite de flacari.”

Minunile si misterele au farmecul lor, raportate la realitatile Evului Mediu. In zilele noastre ele au o explicatie rationala, stiintifica. Intr-adevar, daca iarna, pe o vreme senina, privim spre orizontul nordic, in camp deschis, vom vedea un joc ciudat de lumini si umbre, precum flacarile unui incendiu. Este aurora boreala, un fenomen atmosferic unic ca desfasurare si care poate aprinde imaginatia oricarui bun crestin, deloc credul. La fel este cazul aparitiei unei comete. Insa, o eclipsa totala de soare, nemaivazuta, chiar in anul in care se implineau 1000 de ani de la Rastignire, adica pe 29 iunie 1033, este studiata ceva mai rational, urmarindu-se detalii care ni se par azi, de-a dreptul obiective, dar are o urmare ciudata, in planul politicului. Iata cum o consemneaza Sigebert de Gembloux, in Analele din Benevent:

“In acelasi an in care se implinea o mie de ani de la Rastignirea Domnului, in ziua a treia a calendelor lui iulie, intr-o vineri, in ziua a douazeci si opta a lunii, s-a produs o eclipsa sau o intunecare a soarelui, care a durat de la ora a sasea a acelei zile pana la ora a opta si a fost cu adevarat infricosatoare. Soarele devenise albastru ca safirul, iar in partea superioara purta imaginea lunii in primul ei patrar. Oamenii, privindu-se intre ei, se vedeau palizi ca niste morti. Lucrurile pareau invaluite intr-o culoare ca sofranul.”

Ce a urmat de fapt? In aceeasi zi, spune cronicarul, la aceeasi ora, care era ziua nasterii Apostolilor, in Bazilica San Pietro, a avut loc o conjuratie a nobilimii romane menita sa-l ucida pe Papa, dar il alungara totusi de pe scaunul lui. Zece ani mai devreme, o alta intamplare, similara, a produs schimbari politice majore in intreaga lume, asa cum avea sa traga concluziile de rigoare, cronicarul cleric Ademar de Chabannes. Am ales textul, pentru frumusetea sa descriptiva, in culori vii. S-au luptat stelele sau a fost o aliniere a planetelor?

“In zilele acelea, in luna Ianuarie, in jurul orei a sasea a zilei, s-a produs o eclipsa de soare de o ora; luna se tulbura si ea atunci, devenind cand de culoarea sangelui, cand de un albastru intunecat, cand disparand cu totul. Se vazura atunci, in partea australa a cerului, in semnul Leului, doua stele care s-au batut intre ele cat a durat toamna; cea mai mare si mai luminoasa venea dinspre Orient, cea mai mica dinspre Occident. Cea mai mica alerga furioasa si parca speriata spre cea mare, care nu-i permitea sa se apropie, ci, lovind-o cu o coama de raze, o impingea departe spre Occident”

Ademar de Chabannes este inainte de toate, un istoric analist al timpului sau. Evenimentele il inspira si le coreleaza cu miracolele cosmice, cu inexplicabilul aparent. Este un om citit, un savant, care cauta sa discearna firul istoriei prezente. Observatiile sale interpretatio il ajuta sa inteleaga sensul Istoriei, iar descrierea sa, pare mai obiectiva in cea de-a doua expunere. Analizand chiastic textul sau ceea ce numim corelarea fragmentelor citite printre randuri, ajungem la urmatoarea cronologie a Anului 1000:

“La un timp, dupa aceste evenimente, a murit Papa Benedict caruia i-a urmat Ioan. Vasile, imparatul grecilor, murind si el, fratele sau, Constantin, deveni imparat in locul lui. Herbertus, arhiepiscop de Koln, parasi viata terestra, iar dupa moarte, se remarca prin miracole.Imparatul Henric muri la randul sau, fara sa lase fii in urma lui, incredintand insemnele imperiale fratelui sau Bruno, episcop de Augsburg, arhiepiscopului din Koln si celui din Mainz pentru ca ei sa aleaga un imparat dupa moartea lui. […] Poporul il alese pe Conrad, nepotul defunctului imparat Henric. Episcopii, mai inspirati, alesera un alt Conrad, pe sotul unei nepoate de-a lui Henric, pentru caracterul lui energic si judecata lui dreapta.

Motto: “Am privit pana cand au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau curat ca lana; tronul Sau, flacari de foc; rotile lui, foc arzator.
Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise.
Eu ma uitam mereu, din pricina multelor vorbe pe care cornul cel mare le graia. Am privit pana cand fiara a fost omorata si trupul ei nimicit si dat focului.
Dar si celorlalte fiare li s-a luat stapanirea, si lungimea vietii lor a fost hotarata pana la o vreme si un anumit timp.
Am privit in vedenia de noapte, si iata pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile, si a fost dus in fata Lui.
Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia, si toate popoarele, neamurile si limbile Ii slujeau Lui. Stapanirea Lui este vesnica, stapanire care nu va trece, iar imparatia Lui nu va fi nimicita niciodata.” (Daniel Cap. 7, vers. 9-14)
“Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neinvatati care o privesc, caci in ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; in ea pot citi analfabetii” (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).”

Icoana si functia ei didactica

Legea Veche prefigureaza pe cea a Noului Legamant. Noul Testament este oglindit in cel Vechi.
Profetii, pana la Ioan Botezatorul, aveau misiunea sociala de a pregati poporul ales pentru venirea lui Mesia. Dumnezeu se Intrupeaza in Omul Hristos, Nascut din Fecioara Maria.
Neindoielnic este faptul ca divinul nu poate fi reprezentat, la vechii evrei, din dorinta de a se evita idolatria in timpul lungii calatorii a poporului din Egipt spre Canaan sau Pamantul Fagaduintei. Cifra simbolica, 40 de ani dureaza peregrinajul, 40 de zile a postit Mantuitorul, cele doua Posturi de peste an, cel al Pastelui si al Craciunului, dureaza 40 de zile, fiecare. Este timpul pregatirii.

Obidit prin nerespectarea poruncilor divine in propria-i tara, deportat in Babilon, pe malurile Tigrului si Eufratului, poporul ales, chemat, nu reuseste sa se apropie de divinitate. Si, minune, Dumnezeu Cel nevazut, Cel mai presus de lume, se lasa vazut in teofanii (sau aratarile lui Dumnezeu catre oameni sub diverse manifestari vizibile), descoperindu-Se ca Om, astfel dupa cum remarcam in Cartea prorocului Daniel, citata la inceputul articolului. Este vorba despre Apocalipsa Vechiului Testament, tema reluata dealtfel si de catre zografii anonimi in frumoasele compozitii murale de la Voronet, Sucevita, Moldovita si Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, manastiri ale caror picturi, recent restaurate, retin atentia atat crestinilor, cat si necrestinilor, care le contempla in adancimea lor tematica si compozitionala.

Din cele expuse anterior rezulta ca Dumnezeu, in marea Sa iubire de oameni, instiinteaza poporul evreu ca la “plinirea vremii” sau acel moment istoric propice, va trimite in lume pe Fiul Sau, in chip palpabil, vazut de toti. Ori, daca Mantuitorul Hristos a fost Om cu adevarat, El poate fi reprezentat iconic, ca marturie a prezentei Sale permanente printre noi. Desigur ca articolul nostru nu isi propune sa abordeze evolutia istorica a icoanei, caci ne-ar trebui un spatiu destul de vast, ci mai degraba sa punctam cateva repere istorice spre a explicita un scandal izbucnit printr-o idee absurda proliferata tocmai de un dascal al invatamantului romanesc, aflat el insusi in pragul falimentului moral, ca si institutia pe care o reprezinta dealtfel.

Grecii isi reprezentau zeii sub chip antropomorf. Portretele suveranilor elenisti sau urmasii lui Alexandru cel Mare sunt adorate de cetatenii polis-ului grec. La evrei, regii din Iuda si Israel sunt intruchipati doar scripturistic, spre a nu fi divinizati, ca si mormintele lor, dealtfel, in Cronici, de unde nu rezida fizionomia, ci mai ales calitatile lor morale. Romanii aduc un nou concept iconic de reprezentare: in tinuturile indepartate, portretul imperatorului, al Caesarului, inlocuieste prezenta persoanei in cauza. Portretul capata asadar o valoare juridica: poti semna un act, emite un edict sau o alta forma legala ca si cum imparatul insusi a fost de fata. Nu lipsesc abuzurile, dar ne retine esenta faptica.

Imperiul dispare, dar cultul Romei este preluat imagistic de Byzant, aproape inca o mie de ani, dupa anul 476. Aceeasi semnificatie a imaginii se reia o data cu Evul Mediu Tarziu, atunci cand artistii Renasterii raspandesc fidel redate portrete de principi, regi sau imparati, cu aceeasi valoare. Pentru istorici sunt chipurile autentice ale inaintasilor. Dictaturile secolului al XX-lea, ultimul secol al barbariei, presarat cu multe Apocalipse, duc la extrem tablourile oamenilor insetati de putere: Adolf Hitler, I.V. Stalin sau Nicolae Ceausescu. Astazi, acelasi rol juridic al suveranului reprezentat iconic domina traditional marile societati ale momentului, precum Marea Britanie si Statele Unite ale Americii.