“Cine nu este cu Mine este impotriva Mea si cine nu aduna cu Mine risipeste.
De aceea va zic: Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului nu se va ierta.
Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie.” -Matei Cap. XII, vers. 30-32

Sinodul al II-lea Ecumenic si eresul lui Macedonie

 Aici, este centrul politic al Imperiului Roman de Rasarit sau al Imperiul Bizantin, cel care a perpetuat in Orient, gloria Occidentului, decazuta dupa 476 d. Hr. Eresul arian tulbura grav Biserica catre mijlocul veacului al IV-lea si a determinat luarea unor importante decizii chiar pe plan politic. Aceasta initiativa incepe cu domnia imparatului Teodosie cel Mare (379-395), care, prin Edictul imperial de la Thesalonic, din februarie 380, declara Ortodoxia, ca religie oficiala, in partea orientala a Imperiului Roman, valabila pentru toti supusii si, evident, va interzice orice manifestare ariana. Tot acest nou Caesar, va interzice si orice manifestare pagana, ca de pilda Jocurile Olimpice, in 393 si exprimarea cultelor non-crestine. De asemenea, Teodosie cel Mare face trecerea de la un imperiu pagan, la unul crestin sau rupe definitiv traditia antica a dominatului, initiata de Diocletian.

“Cred Intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atotiitorul,
Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii.
Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,
Nascut, nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire
S-a pogorât din ceruri
Si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara
Si S-a facut om.
Si S-a rastignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Si a patimit si S-a îngropat.
Si a înviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii,
A carui Împaratie nu va avea sfârsit.
si întru Duhul Sfânt, Domnul de viata Facatorul,
Care din Tatal purcede,
Cela ce împreuna cu Tatal si cu Fiul Este închinat si slavit,
Care a grait prin prooroci.
Întru-una Sfânta Soborniceasca si apostoleasca Biserica,
Marturisesc un botez întru iertarea pacatelor,
Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin.”

Sinodul de la Niceea si Arianismul

Am auzit la toate duminicile de peste an si la sarbatorile mari imparatesti, Simbolul Credintei sau Niceo-Constantinopolitan, rostit de preot si de soborul credinciosilor, in timpul savarsirii Liturghiei Darurilor si, fireste, ne-am intrebat adeseori ce reprezinta? O rugaciune sau o formula prescurtata de marturisire a credintei? Despre aceste lucruri am sa va vorbesc in disertatia mea. Edictul de la Mediolanum din 313 acorda libertate deplina Crestinismului, tolerat la fel ca si celelalte religii si culte pagane din Imperiu. Inceteaza persecutiile anticrestine, sunt redeschise locasurile de cult sau basilicile, crestinii pot accede chiar in aparatul de stat, ocupand functii, Biserica triumfa si se parea ca nimic nu mai poate tulbura apele credintei celei drepte. Imparatul Constantin cel Mare, cel intru totul cu Apostolii, isi doreste o domnie linistita si este convins ca victoria de la Pons Milvius sau Podul Vulturului, asupra rivalului sau Maxentius, s-a datorat interventiei divine, prin aratarea semnului Sfintei Cruci, impreuna cu acele cuvinte memorabile: Prin acest semn vei invinge!

Imparatul avea drepturi depline, ca suveran, asupra supusilor din intreg Imperiul si putea decide soarta acestora, chiar in probleme de credinta, daca interese religioase si politice dictau acest lucru. Provinciile rasaritene, apropiate de capitala nou inaugurata pe malurile Bosforului, Constantinopole sau orasul lui Constantin, erau ferite de migratorii barbari, nu si de ostilitatea unor culte pagane, la adresa Crestinismului, lansandu-se in speculatii filozofice extrem de periculoase, denaturand sensul mantuirii omului.

Cand unii dintre invatatii elini au aderat la noua credinta, formal, s-au strecurat si primele crezuri gresite. Ereziile au fost de mai multe feluri. Unele antitrinitare, care negau una sau doua dintre persoanele Sfintei Treimi, micsorandu-le ca valoare sau facand doar o egalitate, alte eresuri negau Sfantul Duh, in cele din urma au venit si cele antihristologice, fie prin exagerarea omenitatii Mantuitorului Hristos, precum nestorianismul, fie prin exagerarea divinitatii Fiului lui Dumnezeu, precum monofizitii. Ereziile mari poarta numele intemeietorilor sau a acelora care au propagat invatatura sau crezul gresit, ca atare, sau sunt denumite dupa consubstantialitatea doctrinei in sine.

In mare, ereziile vechi, au aparut in comunitatea crestina iudaica primara, datorita incapacitatii grupului iudaizant de a se pastra in liniile sau coordonatele noii credinte, incercand sa pastreze concepte si obiceiuri preluate din Legea Veche si adoptate in cea Noua. Ma refer la tinerea Sabatului, la consumul jertfelor dupa ritualul de la Templu sau cel de la Sinagoga. Acestea s-au numit erezii iudeo-gnostice sau pe intelesul dumneavoastra, cunoasterea rationala a Legii Noi, prin intermediul celei Vechi. De aici si termenul de gnosis sau cunoastere. O astfel de erezie, amintita in Cartea Faptele Apostolilor, a fost cea a lui Simon Magul. Era de loc din Samaria si a primit noua religie prin Sfantul Apostol Filip. Pana atunci, se pare, ca prin puteri malefice, paranormale, am zice azi, atragea pe multi nestiutori prin magiile sale, de unde si supranumele sau, Magul. Vazand minunile dumnezeiesti ce se savarseau prin mainile si faptele Sfintilor Apostoli, acelasi Simon Magul a incercat sa “cumpere” puterea Duhului Sfant de la Sfantul Apostol Petru, fiind reprobat sau caterisit de comunitatea crestina primara din Samaria. De aici deriva si termenul de simonie sau cumpararea uneia sau a mai multor functii laice si ecclesiastice, fara ca persoana in cauza sa le merite cu adevarat. Au fost si alte erezii vechi, care insa nu au avut o durata mare in timp, disparand o data cu intemeietorii acestora sau au fost absorbite in altele noi. Ne retine atentia Marcionismul, al carei nume deriva de la Marcion, ereziarh stabilit la Roma, catre anul 140 d. Hr. Interesanta este doctrina lui, deoarece ea a fost perpetuata sub o alta forma de catre bogomili si cathari. Aceasta erezie pretindea existenta a doi dumnezei, unul al Vechiului Testament si celalalt al Noului Testament. Primul era imperfect si razbunator, al doilea Tatal lui Iisus Hristos, Rascumparatorul. Marcion si adeptii sai considerau materia rea in sine. Este condamnat in anul 144 d. Hr.

Iata deci, ca ereziile vechi dispar, dar nu definitiv, ci apar altele mai periculoase, cu efecte indelungate de aceasta data, care puneau in pericol chiar existenta Bisericii. Va voi vorbi in cele ce urmeaza despre erezia lui Arie (256-336). Cine era acesta? Un oarecare preot, originar din Libia de astazi, dar care se stabileste ulterior la Alexandria, in Egipt. Rob al interpretarii literare a unor pasaje scripturistice, la fel precum in ziua de astazi sectarii, Arie incepe sa-si propage invatatura sa, atragand multi aderenti si, cum vom vedea pe parcurs, chiar din randurile episcopilor, tulburand grav Biserica. De ce a avut credibilitate invatatura sa si cum s-a extins?

“Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc.
Caci adevarat zic voua: Inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta din Lege nu va trece, pana ce se vor face toate.
Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor; iar cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema in imparatia cerurilor.” - Matei, Cap. V, vers. 17-19

“Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.
Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?
Asa ca orice pom bun face roade bune, iar pomul rau face roade rele.
Nu poate pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune.
Iar orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc.
De aceea, dupa roadele lor ii veti cunoaste.” - Matei, Cap. VII, vers.15-20

In loc de Introducere

Fiecaruia dintre noi ii place sa admire pomii si florile dintr-o gradina oarecare, al caror colorit incanta ochii si desigur ca si-ar dori la un moment dat sa aiba si el ceva asemanator pe langa casa sa. Merge la un gradinar si acesta ii da sfaturi, dar, il avertizeaza ca anumite plante cu un colorit peste masura de frumos, la exterior, otravesc pamantul si, la un moment dat, pot pagubi gradina aceea edenica, care ii aduce aminte de Raiul pierdut prin neascultarea fata de Dumnezeu a protoparintilor neamului omenesc, Adam si Eva. Curios, omul nostru se intereseaza mai intai care sunt acele plante pagubitoare, apoi cum sa le inlature, pentru ca gradina lui sa straluceasca si, acelasi gradinar ii recomanda ce masuri ameliorative sa ia: plivirea buruienilor, ingrasarea constanta a pamantului, spre intarirea sa. Medicamentatia amara, o indulcesti cu miere si ea devine placuta.

Cand vrei sa explici o problema de interes general, pornesti de la un joc de cuvinte, de la simplu la complex si apoi construiesti problema in sine. Pe principiul acesta am initiat rubrica noastra. Dumnezeu a dat omului cateva daruri: vorbirea sanatoasa si exprimarea in scris si astfel ne-am raspandit gandurile. De ce acest articol? Pentru ca in ultima vreme se vehiculeaza tot mai mult termenul sau notiunea de ecumenism, dar fara sa fie aprofundat suficient. In egala masura, unii asa zisi “invatati” sau cititi, considera ca Biserica isi pastreaza invataturile sale intr-un spatiu inchis, destinat fie clerului, ca pregatire profesionala, fie acelor oameni care sunt ceva mai apropiati fata de acestia. Nimic mai neadevarat.