Motto:Cuvântule, Bunule, Ziditorule, Unule!
Uneste-ne Simtirea Întru Nepatimirea!…
si curata-ne, Unule, Ne Chipul, Bunule!
Albeste-ne Pata si iarta-ne Plata!
Iubirea ‘ncalzeasca-ne si Vrerea Treimii Re Zideasca-ne! (Inv. Iacob Dumitru)

Si venind in patria Sa, ii invata pe ei in sinagoga lor, incat ei erau uimiti si ziceau: De unde are El intelepciunea aceasta si puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacov si Iosif si Simon si Iuda?
Si surorile (verisoarele) Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?
Si se sminteau intru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispretuit decat in patria lui si in casa lui.
Si n-a facut acolo multe minuni, din pricina necredintei lor. (Mat.Cap.13, vers.54-58)

Cuvantul inainte

Faptul ca imi desfasor activitatea de ceva vreme intr-un seminar liceal teologic ortodox, m-a determinat ca din proprie convingere sa studiez si disciplinele teologice de specialitate. Am gasit lucruri noi si inedite, mi s-au deschis porti nebanuite si am redescoperit intr-o lumina deplina raspunsurile la toate intrebarile legate de credinta adevarata: in Cine cred?, cum cred?, de ce cred? Am meditat mult asupra lor, dar mai ales asupra Chipului din icoana, despre care vreau sa va vorbesc in continuarea disertatiei pe care am inceput-o saptamana trecuta.

Invatatura de credinta ortodoxa este sistematizata integral intr-o disciplina speciala din aria curriculara a invatamantului teologic romanesc. Aceasta disciplina fundamentala este Dogmatica. Ca sa nu ingreunez puterea de intelegere a cititorilor nostri, voi spune pe scurt ca in Dogmatica gasesti toate raspunsurile necesare aprofundarii corespunzatoare a credintei ortodoxe, ca de pilda: Ce este Dumnezeu? Ce este Sfanta Treime? Care au fost ereziile antitrinitare si antihristologice? Care au fost cele 7 Sinoade Ecumenice si de ce s-au convocat? Credinciosul aude la Sfanta Liturghie, Crezul sau formula de credinta ortodoxa. Analiza sistematica a lui o regasim fireste in materia de invatamant mai sus citata.

Disciplinele teologice din aria curriculara au o logica aparte, toate sunt menite sa aduca omul pe calea cea dreapta a credintei ortodoxe si ceea ce este de un real folos, sa raspunda tuturor dilemelor si provocarilor care vin din afara, precum ispitele la adresa credinciosilor nostri ortodocsi: erezii, secte, culte orientale asiatice. Mai sunt si alte discipline, la fel de captivante, care completeaza si intregesc arborele vast al Teologiei, precum ramurile desprinse frumos din trunchiul unui copac. Ele se intrepatrund si le vom trece in revista. Omiletica-despre predici, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Patrologia sau Operele Sfintilor Parinti Bisericesti, Patristica, care studiaza Vietile Sfintilor Parinti, temeiurile bunei lor vietuiri si pildele crestine autentice pe care le-au aplicat, Tipicul sau etapele cronologice ale desfasurarii serviciilor divine (Sfintele Taine, Ierugiile, Sfanta Liturghie), Indrumari misionare-misiunea preotului in viata de zi cu zi, Morala, Formarea duhovniceasca sau dobandirea calitatii de duhovnic al preotului, al calugarului, dupa caz, nu in ultimul rand Catehismul sau modalitatea de a-i invata pe altii adevarurile de credinta. Materii similare sau asemanatoare se predau si in seminariile si institutiile de profil care tin de Biserica Romano-Catolica sau Biserica sora a Marii Biserici a Rasaritului. Dupa cum probabil stiti, Biserica Romano-Catolica, parte componenta a Bisericii Universale pana la nedorita Mare Schisma de la 16 Iulie 1054, recunoaste toate cele 7 mari Sinoade Ecumenice, desi episcopii romani nu au participat personal la lucrarile sinodale ci au trimis legati apostolici sau reprezentanti papali.

“Aici in Iudeea se afla acum un barbat plin de mari virtuti, care se numeste pe sinesi Iisus Hristos. Cei ce ii urmeaza Lui il cinstesc ca pe Fiu al lui Dumnezeu cel fara de moarte, iar ceilalti, strainii, il socotesc pe El [un puternic] prooroc. El inviaza morti, tamaduieste toate bolile numai prin al Sau Cuvant si prin punerea mainilor asupra lor. Barbatul acesta este inalt la trup, cu statura dreapta, bratele frumoase, cu mainile lungi si cu fata bine proportionata. Parul il are pogorandu-se neted si fara luciu pana la urechi, si se sfarseste in plete crete pana la umeri si de la umeri in jos; de la frunte prin mijlocul capului parul este despartit in doua cu carare, dupa obiceiul nazarinenilor, iar fata parului este astfel, incat cu greu se poate descrie daca are culoarea vinului sau este in floarea unei alune timpurii. Fruntea Lui este lungareata si neteda; ochii ii sunt caprui si foarte vioi; obrajii fara nici o meteahna sunt plini de rumeneala foarte placuta; nasul si gura sunt facute cu bune masuri si fara cusur. Barba, avand fata ca parul capului, este destul de deasa si despartita in doua, iar lungimea ii este de un deget. Fizionomia Lui este nobila si delicata.

In loc de introducere

Observ cu stupoare scandalul starnit de profesorul buzoian Emil Moise si consecintele acestuia pe plan national. De asemenea se face ca atunci cand imi propun ceva, socoteala din targ sa nu se potriveasca de loc cu cea de acasa, intocmai precum in proverbul cu pricina. Cum dizertatiile mele saptamanale au rolul de a destinde atmosfera tensionata a unei saptamani, aveam in proiect desigur o alta dezbatere, cand constiinta religioasa mi-a strigat sa iau o pozitie vis-a-vis de situatia delicata, creata tocmai intr-un stat majoritar ortodox, scandal starnit de un fiu al neamului romanesc. Daca in Evul Mediu, in Tarile Romanesti extra-carpatice, Moldova si Tara Romaneasca, a doua persoana in stat, dupa domn, era mitropolitul, situatia se schimba radical in raportul Stat-Biserica o data cu secolul al XIX-lea, mai precis cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Domnul Unirii separa definitiv Statul de Biserica, distrugand consubstantialitatea, liantul credintei. Incepand din acest moment sefii de stat trateaza Biserica stramoseasca Ortodoxa ca pe o institutie oarecare. Ori, daca lucrurile au stat astfel in sferele inalte ale societatii romanesti, inchipuiti-va ce a insemnat acest haos in lumea satelor si a oraselor.

Alexandru Ioan Cuza distruge Biserica prin Legea secularizarii averilor manastiresti, urmasii sai ii vor continua opera de distrugere planificata, sfarsind cu regimul comunist ateu si in cele din urma culegand spinii din maracini, cum este cazul profesorului Moise. Regretabil este faptul ca acest scandal porneste tocmai din randul cadrelor didactice a caror menire fireasca este de a forma generatiile de tineri si nu de a le impune elevilor tot felul de inovatii ateiste din afara, de a le inocula ura, de a le frange credinta.

Un distins monah si carturar roman, Arhimandritul Dionisie I. Udisteanu spunea:

Pedagogi distinsi din Apus s-au ocupat si se ocupa de religie, imbold care i-a facut si pe ai nostri sa se ocupe, desi evaziv, de religie. Dar care este scopul religiei în scoala, afara decât acela de a forma caractere, de a destepta lumina si întari în sufletul scolarilor credinta crestina, în asa gând ca ea toata viata sa le îndrepte calea si faptele lor. Învatamântul religios, spune Willman, Didactic II, 95, are o situatie centrala între celelalte obiecte de stiinta; el este deci trunchiul care le poarta pe toate, pentru aceasta trebuie sa se faca o apropiere între religie si stiina. Foarte multi dintre dascalii scolilor noastre, din aversiunea ce o au fata de religie, nu fac legatura între ea si stiinta si daca fac, o lipsesc.

Explicatia o gasim usor când auzim spusele lui Volkelt ca: aceluia care nu-i cunoscuta existenta religioasa, îi lipseste partea cea mai esentiala în constructia lui sufleteasca si de aceea o uraste. De aceea ar fi bine daca adevaratul om de stiinta s-ar pune în direct contact cu acea putere care ar însufleti obiectul lui, cu religia. Menge der Kotlghebische Religiosunlagriht, pag. 5 si 3 spune: Doresc, zice el, ca tot omul sa gaseasca un sprijin în viata prin religie. Aceasta e cu putinta numai atunci când religia a jucat un rol însemnat în învatamântul educativ, când n-a ramas izolata si fara legatura cu restul învatamântului si viata scolara
(fragment extras din volumul Cai Luminoase, de arhim. Dionisie I. Udisteanu, in curs de aparitie la Editura Musatinii, Suceava).

Ministerul Invatamantului este desigur o institutie corupta, retrogada si este foarte normal sa avem asemenea rezultate in plan didactic, din pacate. Oare nu spune un alt proverb din popor ca pestele se impute de la cap? Iata ca atacul la adresa Bisericii nu vine din partea unui sectar, ci, ceea ce este foarte grav, din partea unui “crestin” ortodox, nominal, evident. Necesitatea icoanelor in scoli si alte institutii devine o realitate a timpurilor de neliniste spirituala care tulbura apele credinciosilor crestini ortodocsi. Am incercat sa adaptez disertatia noastra pe intelesul tuturor categoriilor sociale, evitand termeni hristologici care ar ingreuna intelesul unor ne-specialisti in vastul domeniu al Teologiei, care este stiinta cu Dumnezeu si despre Dumnezeu.

Motto: “Nimic nu este mai bun, pentru un om ignorant, decat linistea; si daca ar fi sensibil la acest lucru, nu ar mai fi ignorant.” (Saadi)

“Tamaduiti pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti, curatiti pe cei leprosi, pe demoni scoateti-i; in dar ati luat, in dar sa dati. Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre” (Matei 10 vers. 8-9)

Introducere

Prin ordinele monastice apusene se intelege totalitatea comunitatilor constituite in jurul unui asezamant religios cu o semnificatie aparte in hagiografia crestina sau sub obladuirea unei personalitati ecclesiastice de seama, care de regula va da si denumirea ordinului in sine sau va stabili regulile prin care se va diferentia respectiva comunitate monastica de alte comunitati monahale. Am fost obisnuiti sa credem, in mod eronat, din necunoasterea realitatilor, sa atribuim fondarea acestor Ordine in vremea Cruciadelor, insa, cum am vazut in episodul precedent au fost si exceptii de la regula. Majoritatea acestor comunitati au fost create de catre Biserica Romano-Catolica cu un scop bine determinat: prozelitismul la invatatura de credinta apuseana. Diversitatea ordinelor apusene se constata cu precadere dupa nedorita Schisma din 16 iulie 1054. In Tara Sfanta, comunitatile monastice au avut si o importanta contributie militara. Ca regula a comunitatii monahale s-au impus Canoanele Sf. Benedict.

Regula Sf. Benedict (vezi icoana) este un set de principii călăuzitoare simple dar profunde, pentru viaţa comunitară din Italia secolului al VI-lea. În centrul Regulii sunt cele trei voturi benedictine de ascultare, statornicie şi convertire a vieţii. Într-un anumit sens însă, spiritul Regulii este cel mai important lucru. Regula Sf. Benedict a rezistat în timp pentru că se bazează pe o profundă înţelegere a psihologiei umane; ea a împletit disciplina cu compasiunea şi a privit căutarea spirituală ca o urmare plină de bucurie a lui Dumnezeu în cadrul structurilor vieţii obişnuite. Tocmai această bucurie trăită în spiritualitatea de fiecare zi face ca Regula să fie vie pentru atât de multe persoane.

In regulile Sf. Benedict de Nursia se spune: “pentru bolnavi mai întâi de toate si îndeosebi trebuie sa avem grija, slujindu-le lor ca si lui Hristos, caci El a zis «Bolnav am fost si M-ati cercetat pe Mine si pentru ca ati facut aceasta unuia din acesti mici frati ai Mei Mie Mi-ati facut»”. Insa cei bolnavi sa tina minte ca lor li se face slujire pentru Dumnezeu, si sa nu întristeze cu nimic pe fratii care le slujesc lor, suparându-i cu cele prisositoare. Dar si pe acestia trebuie sa-i rabdam, caci în acest chip ne dobândim rasplata cea mai bogata, si Avva în tot chipul sa se îngrijeasca ca sa nu sufere cei bolnavi nici un neajuns; ci trebuie sa stea într-o chilie aparte si pentru slujirea lor trebuie sa se numeasca un frate cu frica lui Dumnezeu, milostiv si purtator de grija. “Baie sa se faca pentru cei bolnavi ori de câte ori este nevoie. Sa se dea voie celor bolnavi sa guste si carne pentru întarirea celor mai neputinciosi. Avva cu toata bagarea de seama sa vegheze ca chelarul sau cel ce slujeste celor bolnavi sa nu-si împutineze grija pentru ei, caci asupra lui cade vina daca ucenicii sai gresesc cu ceva”.