Nota: Rubrica saptamanala “Historia Universalis” se doreste a fi o prezentare de ansamblu a unor realitati trecute, prea putin cunoscute publicului larg. Iata de ce nu am elaborat o cronologie excesiva care sa plictiseasca cititorul, ci am coroborat diverse surse istoriografice, folosind deopotriva metodele expozitive cu cele hermeneutice spre a ne forma o imagine cat mai apropiata asupra unor fapte si evenimente ce ne scapa astazi, tocmai prin dimensiunea lor spatio-temporala diferita de prezentul cotidian.

Motto: “Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. (Mat. 6, 19-20)
“Nimic nu este mai trist ca moartea unei iluzii.” (Arthur Koestler)

Am fost adesea obisnuiti sa confundam epocile trecute cu cele prezente, sa elaboram ideograme despre o anumita perioada prin analogii total gresite, ca de exemplu: sa confundam Respublica Romana cu expansiunea politica americana de azi, sa confundam Razboaiele Punice cu cele din Vietnam - si exemplele pot continua, inclusiv atunci cand ne referim la Ordinul Templier. In timpul stagiului militar mi-am pus fireasca intrebare: unde isi au originea comenzile militare? Este foarte adevarat ca majoritatea gradelor de azi, extinse in toata lumea, isi au obarsia in armatele moderne franco-germane din secolul al XIX-lea, care la randul lor au avut un precursor, generalul si mai apoi imparatul Napoleon Bonaparte; si totusi, multe dintre aceste comenzi si grade se regasesc in Regula Templierilor pe care am studiat-o din diverse surse istoriografice, inainte de a incepe elaborarea acestui penultim episod dedicat Ordinului. Ecouri venite din vremea epopeei razboinice a Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos sunt omniprezente in Legiunea Straina Franceza, o armata ce poarta inca traditiile unor epoci glorioase demult apuse in ignoranta uitarii.

Militari in slujba lui Hristos

Informatiile istoriografice despre inceputul a ceea ce numim pe drept cuvant epopeea militara a Cavalerilor Templieri nu sunt suficiente spre a ne furniza, peste veacuri, o imagine reala si un punct de plecare pe care teoretic am fi tentati sa-l cautam in Teritoriile Sfinte. Realitatile consemnate sumar ne dau alte indicii, la fel de pretioase in studiul nostru. Rezumand scopul initial pentru care a fost fondat ordinul: “sa aiba zece cavaleri sub comanda ordinului care sa-i calauzeasca pe pelerinii ce se duc la fluviul Iordanului….sa insoteasca vitele de povara ce cara provizii (viandes) si sa-i aduca inapoi pe pelerini, daca este nevoie”, dupa cum enunta una dintre dispozitiile Regulii, tragem concluzia ca aceste sarcini cotidiene faceau din eroiii nostri niste veritabili combatanti, aflati mereu gata de lupta intru apararea Ierusalimului si Locurilor Sfinte. Cronicile Cruciadelor nu amintesc o data precisa a unei batalii in care cavalerii ordinului sa se poata mandri ca s-au implicat major pe plan militar in Palestina, intelegand o vechime decizionala de lupta, care sa le apartina in exclusivitate.

De ce? Foarte probabil, faptele lor de arme s-au pierdut in valmasagul si iuresul acelor razboaie comune purtate de cruciati. Nu acelasi lucru s-a petrecut in Peninsula Iberica, mai precis in spatiul lusitan, unde izvoarele consemneaza urmatoarele: “…pentru ca au venit si au rezistat prin forta armelor in regiunea Grayana (vezi imaginea de mai sus) si in provincia La Marche pentru apararea crestinilor” - text preluat in zapisul episcopului Elbert de Chalons, prin care acesta facea o donatie Templierilor in anul 1132. Atunci, Robert le Senechal si Hughues Rigaud, primesc din mainile contelui Ermengaud d’Urgell, castelul Barbara, ca act de donatie. Asa cum aminteam in episodul precedent, aceste donatii catre membrii marcanti ai ierarhiei Ordinului Templier, din partea unor somitati ecclesiatice si laice ale timpului, vor constitui principalele acuze din partea inchizitorilor, dornici de a pune mana, inca din timpul proceselor, pe “Comoara Templierilor”.

Motto: “Necesitatea nu cunoaste lege. Nu poti scapa de necesitate, dar o poti birui. /Necessitas non habet legem. Effugere non potes necessitates, potes vincere! “(Seneca, Epistole, 37, 3)

” Daca-L vom lasa asa, toti vor crede in El si vor veni Romanii si ne vor lua si locul si neamul.
Iar Caiafa, unul dintre ei, care in anul acela era arhiereu, le-a zis: Nu stiti nimic; Nici nu ganditi ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul” (Ioan, Cap. 11, vers. 48-50)

IN EPISODUL precedent am facut primii pasi pe urmele celui mai controversat asezamant monastic apusean, Ordinul Templier, a carui istorie a starnit aprige discutii si controverse. Autorul rubricii Historia Universalis a pornit o investigatie personala, folosind cateva metode directe, eliminand total aura mistica a faptelor, admitand doar relativitatea adevarurilor din trecut sau a celor prezente.

Cu siguranta, Evul Intunecat sau Perioada de Mijloc, situata intre Antichitate si Epoca Moderna, a purtat sigiliul si amprenta Bisericii, atat in Apus, cat si in Rasarit, dar, in acelasi timp a insemnat si o exagerare sau o exacerbare a mentalului religios, alunecand in cealalta extrema. In Occidentul Romano-Catolic s-a nascut in scurt timp Inchizitia sau mai bine zis Tribunalul Inchizitiei, cea mai redutabila forma de constrangere a maselor, ducand in cele din urma la o separare nedorita intre puterea laica si cea ecclesiastica, lasand cale libera fenomenelor de opozitie fatisa la adresa institutiei vizibile a lui Hristos.

Ca sa intelegem evolutia Ordinului Templier, se cuvine sa aruncam o scurta privire asupra societatii de atunci, societatea medievala, structurata pe baza relatiilor feudale bine stabilite, corespunzand unei organizari socotite a rezulta din locul pe care Dumnezeu il harazise fiecarui om in lume. Ea a fost numita si societatea celor trei stari, mentinuta in Franta, de pilda, pana la Revolutia de la 1789:a celor care se lupta (bellatores), a celor care se roaga (oratores) si a celor care muncesc (laboratores). Atat de bine erau structurate si sudate, incat, in secolul al XI-lea, Episcopul Adalbert de Laon, considera acest aspect ca pe o adevarata ordine emanata de la Dumnezeu:

“Casa lui Dumnezeu - spune inaltul prelat francez - pe care oamenii o cred una, este deci impartita in trei: unii se roaga, altii se lupta, altii, in sfarsit, muncesc. Aceste trei parti care coexista nu sufera sa fie despartite: slujbele aduse de una sunt conditia implinirilor celorlalte doua; fiecare la randul ei se insarcineaza sa aduca usurare intregului. Astfel, aceasta intreita imbinare nu este mai putin unita si astfel a putut legea sa triumfe si lumea sa se bucure de pace”.

“Cei care viseaza ziua devin mult mai constienti de multe lucruri care le scapa celor care viseaza noaptea.” (Edgar Allan Poe)

“Si au adus la El fariseii si carturarii pe o femeie prinsa in adulter si , punand-o in mijloc,au zis Lui: Invatatorule, aceasta femeie a fost prinsa savarsind adulter. Iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Deci, Tu, ce zici? Si aceasta ziceau, ispitindu-L, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. Iar Iisus, plecandu-Se in jos, scria cu degetul pe pamant. Si staruind sa-L intrebe, El S-a ridicat si le-a zis: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei. Si, iarasi plecandu-Se in jos, scria pe pamant.” (Ioan 8, vers. 3-8)

PERICOPA EVANGHELICA de mai sus poate fi substituita cu succes si aplicata imaginii Ordinului Templier - femeia pacatoasa - raportata istoriografiei contemporane epocii lor sau celei conventionale, de amplificare a “aurei mistice” de factura masonica - reprezentata prin acuzele carturarilor si fariseilor, in contradictie cu Vesnicul Adevar care se pogoara de Sus si scrie pe pamant… Contextul poate fi extins si altor realitati istorice mitizate voit de catre un regim politic sau altul, de catre un grup sau mai multe grupari oculte.

Am fost obisnuiti sa nu ne mai punem intrebari, traind inca sub matricea tiparelor impuse si autoimpuse, de un sistem sau altul de “valori” si, ceea ce este mai rau deriva din faptul ca, generatiile tinere nu mai sunt obisnuite sa filtreze informatia, sa-si asume o parere proprie, diferita de a celorlalti semeni, incalcand legea creatiei care specifica foarte limpede: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut” (Fac. 1, vers. 27), iar ca o completare a faptului ca fiinta omului este inzestrata cu ratiune divina, Evanghelistul Ioan adauga: “Iisus le-a raspuns: Nu este scris in legea voastra: Eu am zis: Sunteti dumnezei?” (Ioan 10, vers. 34)

In cautarea unei etimologii

Nu intamplator am ales sa descriu in putine cuvinte istoria Ordinului Templier intr-o cronologie inversa a aparitiei si dezvoltarii sale ulterioare, dupa ce in episoadele precedente am prezentat cateva aspecte despre evolutia ordinelor monastice apusene in Tara Sfanta, Cavalerii Teutoni si Cavalerii Ioaniti. Asupra Templierilor planeaza cateva suspiciuni nedorite - atat printre specialisti, cat si in partida amatorilor de senzational. Am trecut in revista cateva pagini web de referinta, sperand sa gasesc o imagine mai apropiata realitatilor istorice relative dar fara un rezultat satisfacator, astfel incat am pornit singur intr-o ancheta privind faptele istorice autentice ale Ordinului, incercand sa elimin total aura mistica si pe de alta parte sa lamuresc confuzia strecurata in romanul Codul Da Vinci.

Nasterea Ordinului Templier este indisolubil legata de un loc sfant: Ierusalimul, capitala prin definitie a celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Mozaismul, Crestinismul si Islamismul, fiecare in parte revendicandu-si cate un drept de mostenire spirituala: evreii, ca punct de plecare al statului antic davidic si locul Templului Legii celei Vechi, crestinii pentru istoria mantuirii neamului omenesc si nu in ultimul rand comunitatile islamice pe baza a doua traditii, prima conform careia neamurile semitice arabice desprinse antropologic dintr-un trunchi comun au ca stramos pe Ismael, intaiul nascut al Patriarhului Avraam si cealalta conform careia Profetul Muhammad s-a ridicat la cer din Cetatea Sfanta.

Revendicarile mostenirii spirituale au atras in scurt timp impartirea religioasa, pe zone, a Ierusalimului, dar si nedorite conflicte privind Locurile Sfinte ca au apartinut diverselor comunitati, mozaice, crestine si musulmane.Ocupatiile succesive ale diferitelor puteri in regiune, cu precadere in epocile post-crestine si post-islamice au determinat aparitia si dezvoltarea cartierelor Ierusalimului, ca de exemplu: Cartierul armenesc (o importanta comunitate de crestini armeni), Cartierul grecesc, cel musulman si evident cel mozaic (a se intelege prin “cartier” o zona de influenta preponderenta a unei comunitati sau alteia, N.A.).

In mare parte, Locurile Sfinte se afla situate in perimetru istoric al Orasului Vechi  - important punct turistic - care este inconjurat de jur imprejur cu ziduri groase de cca. 3 metri si inalte de 10-12 metri, formand un poligon neregulat cu suprafata de 4 km patrati. Intrarea in Sfanta Cetate se poate face pe orice latura, prin cele sapte porti deschise, plasate la fel, de jur imprejur, toate cu rezonante vetero si nou testamentare: Poarta Oilor, Poarta Cailor, Poarta Sfantului Stefan si asa mai departe.Pentru a pasi pe urmele Ordinului Templier, zarim a opta Poarta, numita si Poarta de Aur, in partea de Rasarit, pe unde a intrat Mantuitorul Hristos, calare pe un asin in Duminica Floriilor. Conform Sfintei Traditii, pe aceasta Poarta va intra Domnul Iisus Hristos, a doua oara, sa judece lumea in Valea lui Ioasaf, situata in apropiere. Ca urmare, comunitatea islamica a zidit edificiul, dincolo de care se zareste Moscheea lui Omar, pe Muntele Templului si au construit un cimitir in afara zidului… Ne continuam traseul pe ulitele inguste si ajungem pe Muntele Moriah unde se inalta cele doua moschei: Moscheea Omar si Moscheea Al Aqsa, ultima atragandu-ne atentia prin cupola aurita, pe care o revedem si in fotografia de mai jos.

Conform traditiei comune iudeo-crestine, Dumnezeu l-a incercat pe Avraam trimitandu-l in Tinutul Moriah ca sa-l jertfeasca pe fiul sau cel iubit, Isaac, pe un munte, locul unde mai tarziu avea sa se zideasca maretul Templu Solomonic. Este unul dintre cele mai extraordinare episoade din intreaga Scriptura. Evreii il recita la sinagoga cu ocazia Anului Nou; crestinii il citesc in cheie hristologica si identificare a locului de cult nesangeros din Legea Noua, in fine comunitatea islamica, asa cum am vazut identifica Muntele Moriah ca locul de unde s-a ridicat la cer Profetul Muhammad.

In timpurile Cruciadelor, Cetatea Sfanta nu se deosebea prea mult de imaginea pe care o avem astazi: acelasi amalgam etnico-religios, aceeasi dispunere a Locurilor Sfinte, nu in ultimul rand afluxul mare de pelerini, cu precadere dupa 1095, data de pornire a “ideei de cruciata” in urma Conciliului de la Clermont, prezidat de Papa Urban al II-lea.

Contrar imaginii deformate pe care ne-am format-o, intre comunitatile crestine si cele islamice au existat raporturi de convietuire pasnice, intrucat cele doua mari religii ale lumii - islamismul si crestinismul - au foarte multe puncte comune, ambele recunoscand istoricitatea personajelor nou testamentare, precum Mantuitorul Hristos, Fecioara Maria si Sfantul Apostol Pavel. Precizam faptul ca in Peninsula Arabica pre-islamica, existau importante comunitati iudeo-crestine. Chiar si dupa 1948, anul cand prin Decizia Natiunilor Unite s-a fondat statul Israel, in ciuda conflictelor armate locale, relatiile pasnice s-au mentinut intre comunitatile crestine si cele islamice din regiune. Nu trebuie trecut sub tacere faptul ca multe comunitati islamice au recunoscut Locurile Sfinte ale comunitatilor crestine din regiune, unele donand chiar sume importante pentru consolidarea unor asezaminte ortodoxe sau ridicarea altora noi.