|
O istorie pierduta in ignoranta faptica |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
luni, 17 mai 2010 |
|
Era cândva, la Constantinopol (azi Istanbul, în Turcia, n. red.) , măreaţa capitală a basileilor (basileos, împărat, în greacă, de aici prenumele Vasile, n. red.) de la Bosfor, un oarecare mare învăţat teolog, Nestorie, patriarh, supranumit în vremea sa, pentru aprigile lui predici, gustate şi apreciate o bună perioadă, când s-a opus altor eretici, „Mâncătorul de eretici”, şi, acesta, căzu în slava cea lumească, proliferând o nouă erezie, care-i va purta numele până azi, adică, Nestorianismul (condamnat oficial la cel De-Al Treilea Sobor Ecumenic de la Efes, în Asia Mică, la anul 431, n.red.). Mai târziu, un altul, arhimandritul constantinopolitan Eutihie, încercând să combată teoriile lui Nestorie, cade el însuşi într-o altă erezie (de la ereision, în greacă însemnând o învăţătură opusă Adevărului sau greşită, n. red.), Monofizismul, dezbinând din nou Biserica lui Hristos şi exemplele pot continua din Istorie, extrapolându-le şi la alte domenii cotidiene. Cei care răspândeau o erezie se numeau ereziarhi, majoritatea provenind din mediile „academice” ale vremii, iar, în ziua de azi sunt destui, unii o fac din prea mult exces de zel, alţii la „comandă”, iar alţii din ignoranţă şi/sau neştiinţă, cum am putut să remarc mai zilele trecute răsfoind o publicaţie de profil, „Lumea Satului” . Obsesia editorilor, fără să cunoască neapărat subiectul în cauză, faţă de capitolul Fondul Bisericesc din Bucovina, un capitol de altfel de ani buni la modă în mai toată mass-media de la noi, m-a făcut să citesc printre rânduri această problematică „aprinsă” şi, prin ochiul tânărului detectiv istoric, am dat peste fraza: „...Cele 160.000 ha de păduri erau ale statului încă din anul 1786, când austriecii le-au trecut în proprietatea României”, citând din articolul „Pădurea, prăduită şi cu sprijinul Justiţiei”. Mai întâi, despre ce stat este vorba? Cel austriac, ori cel român? A doua întrebare: exista România ca stat suveran, naţional şi indivizibil la 1786? Admiţând cazul că exista acea „Românie”, cedau austriecii, care deţineau un întins imperiu în Centrul şi Sud-Estul Europei ceva din proprietăţile lor cucerite cu atâta sârg din Elveţia (ţara nativă a Casei de Habsburg, cantonul elveţian Habitsburg, n. red.) şi până în Balcani, iar mai târziu, în Dualism (1867-1918), şi până la gurile Dunării, incluzând, fireşte, vechiul regat al Ungariei celei Mari? Şi, dacă anul trecut, pe această vreme, reşedinţa „contelui Dracula”, popularul Castel Bran a fost revendicat şi luat de către moştenitorul Casei de Habsburg, chiar de sub ochii împietriţi în ignoranţă ai celor care se ocupă sau ar trebui să se ocupe de protecţia şi conservarea patrimoniul nostru naţional, mă întreb, cum puteau oare să cedeze Habsburgii acele 160.000 ha statului român? Acest stat român, la care face aluzie vagă autorul articolului, al cărui nume, din motive ce ţin de deontologia mea jurnalistică nu-l vom face public, a apărut iniţial, pe harta Europei de Sud-Est, sub titulatura de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1864), în urma realizării „Micii Uniri”, apoi, într-o altă etapă istorică a dezvoltării sale, ca Principatul României, apoi, Regatul României sau Vechiul Regat, sub domnia principelui Carol I (1866-1881), respectiv a regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1881-1914) şi, mai târziu, Regatul României Mari, după anul 1923, respectiv stabilitatea graniţelor de stat româneşti rezultate după finalizarea sistemelor tratatelor de pace de la Paris-Versailles (reîmpărţirea lumii după Marele Război sau Primul Război Mondial (1914-1918), n.red), sub domnia lui Ferdinand I Întregitorul, apoi, România de azi, în graniţele sale stabile de la 1947. Aceste noţiuni fundamentale de clasele primare ar trebui aprofundate din când în când sau cel puţin reîmprospătate constant, căci, altfel, vom avea o istorie pierdută în atâtea alte istorii şi istorioare cotidiene. Într-un alt articol pe care l-am depistat recent în publicaţia periodică de cultură şi informaţie silvică „Pădurea şi Viaţa” editată de Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, se reia, sub o altă formă ideea că „acelaşi stat român” existent, cu cinci ani mai înainte, la 1781, de astă dată era deja proprietarul de drept al pădurilor din Bucovina (Sic!) dar, de unde le-a primit, de la acelaşi stat austriac, poate, nu înţelegem, cum rezultă din următoarea formulare frazeologică: „....Instituţia prefectului din judeţul Suceava arată că proprietarul acestor păduri a fost statul român, din 1781 până în prezent.” Într-adevăr, în acele perioade la care fac aluzie cei doi autori, în necunoştinţă de cauză, noi românii existam, desigur, în Istorie, dar în alte formaţiuni statale non-unitare, după cum privim pe o hartă a timpului de secol XVIII: Principatele române extra-carpatice, Moldova şi Ţara Românească se aflau sub dominaţie fanariotă (domnitori greci numiţi de Imperiul Otoman, care au înlocuit domniile pământene în perioada (1711-1821), originari din cartierul constantinopolitan al Fanarului, n. red.) controlate turceşte şi tractate în urmă, ca dezvoltare, cel puţin un secol, un recul al istoriei noastre. Ţinuturile transilvane de peste munţi se aflau sub dominaţie habsburgică, iar, printr-un linşaj istoric, dejucat la Viena şi Constantinopol, de la 1775, Nordul Moldovei este anexat Imperiului Habsburgic sau ceea ce numim azi Bucovina istorică, din care o parte, cu capitala la Cernăuţi se află pe teritoriul Ucrainei. Tot printr-un linşaj istoric, de la 1812, dintr-o „neatenţie” diplomatică a otomanilor, speculată de Rusia Ţaristă, Basarabia este anexată progresiv de aceasta...revenind târziu la patria mamă şi, din nou, pierdută definitiv în convulsiile Celui De-Al Doilea Război Mondial. Iată deci, cât de bine ne cunoaştem azi istoria naţională, aşa cum am dedus din cele de mai sus. Cu ani în urmă, într-un manual din Turcia, de liceu, am reuşit să reparcurg etapele istoriei noastre şi, să-mi dau seama, de fapt, că turcii ştiu mai multe despre noi, decât noi despre noi înşine sau decât noi despre ei, pe harta dinamică a Europei centriste, cel puţin. Fără a fi cu nimic subiectivi, într-o lume aparent obiectivă, istoria patriei nu se mai cunoaşte azi îndeajuns, ci, în frânturi de fraze trunchiate. Marii noştri istorici, în viaţă, acad. Dan Berindei sau acad. Florin Constantiniu, fiind „de modă veche” , deoarece nu s-au supus politicului, au fost „lichidaţi moral” şi căzuţi în desuetudine şi atunci, ne întrebăm, precum Henrik Sienkiewicz, într-un roman ce i-a adus, pe bună dreptate Premiul Nobel pentru literatură, la 1912, Quo Vadis, Domine?
|
|
Ultima actualizare ( luni, 17 mai 2010 )
|
|
|
Genocidul de la Katyn si Raptul teritorial romanesc |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
miercuri, 05 mai 2010 |
|
Aprilie 1940...la numai câţiva kilometri de Smolensk, o localitate din „Mama Rusie”, o pădure umedă şi seculară, străjuia, ca şi astăzi, cenuşie-tăcută, împrejurimile unui sătuc uitat de civilizaţie, Katyn...şi aici, un pluton de execuţie al NKVD-ului, execută în neştire, pe la spate, după un ordin diabolic semnat de Iosif Visarionovici Stalin, 22.000 de ofiţeri polonezi, capturaţi de sovietici, toţi intelectuali, după moda vremii, căci, „fiarei” de la Moscova, nu-i plăceau oamenii şcoliţi. La insistenţele guvernului polonez, aflat în exil şi într-o alianţă anti-germană cu Rusia Sovietică, de a fi eliberaţi cei 15.000 de prizonieri capturaţi în 1939, dintre care o bună parte executaţi la Katyn, Stalin răspunse, printr-o minciună sfruntată, numai de el diabolic ticluită, că mulţi, desgur, au evadat din lagăre, fugind în Manciuria (o provincie chineză, n.a.). Cadavrele fură, desigur, aruncate într-o groapă comună şi asanată mai apoi. Trei ani mai târziu, roata Istoriei se va întoarce, într-o zi fatidică de 13 aprilie 1943, când profesioniştii din Wehrmacht-ul german, descoperă groapa comună şi o redau istoriei pierdute, complicând pe veci relaţiile Est-Vest. Însă, în 1990, un mare om de stat Mihail Gorbaciov (sau Gorbi, n.a.), recunoaşte în faţa lumii genocidul din 1940...Acelaşi an, 1940, aducea o tragedie şi asupra României reîntregite prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov (1939), când, la 28 iunie 1940, ţinuturile româneşti: Basarabia, Bucovina şi Herţa, erau anexate brutal URSS-ului şi aşa au rămas, din păcate, până azi.
|
|
|
Batalia pintenilor de aur si Cronica cea de la Posada |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminicã, 11 aprilie 2010 |
|
Nu cu multă vreme în urmă, printr-o oarecare şansă a vieţii, mi-a fost dat să cunosc pe viu realităţile flamande, deci nu belgiene, şi să redescopăr un popor cam încăpăţânat în idei, dar demn de înaintaşii săi, care nu şi-au plecat capetele în faţa năravurilor france dinspre Apus. Într-o fierbinte zi de vară, 11 iulie, a anului de graţie 1302, năvalnicul şi pătimaşul rege al Franţei, Filip al IV-lea (1285-1314), din dinastia cea a Capeţienilor, năvăli în bogata provincie vecină, Flandra, împreună cu toată floarea cea vestită a nobilimii franceze. Un străvechi oraş de garnizoană, crenelatul Courtrai, străjuia, prin miliţiile sale cu ochii în patru, intrarea în fostul teritoriu al belgilor. Mândrii nobili franci, înaintau într-un creuzet care, le va fi fatal în cele din urmă, când, confruntarea izbucni fără milă, în lănci şi săbii, în sunete încrâncenate şi lugubre, ce se desprind parcă ca un ecou fără fundal de pe o icoană a Sfântului Gheorghe, dintr-o biserică uitată...pe acord de orgă. Cetăţenii din Courtrai învinseră şi, pentru a-şi celebra victoria, expuseră pintenile nobililor francezi, spre aducere aminte, în toate catedralele din comercialul oraş învecinat Bruges (sau oraşul podurilor, în traducere liberă, n.a.). În istorie a intrat ca „Bătălia pintenilor de aur”. Revanşa franceză veni mult mai târziu, sub domnia lui Carol al VI-lea cel Nebun, la 1382, când Courtrai-ul, a fost prădat sălbatic...Câţiva ani mai târziu, în acea oglindă de veac îndepărtat XIV şi urgisit în sine, la fruntariile Europei de Răsărit, într-o văgăună neelucidată, într-un loc îngust între stânci, o altă oaste nobilă şi trufaşă, condusă de Carol Robert de Anjou, este prinsă ca un peşte în vârtej, la 12 noiembrie 1330, de către oştenii lui Basarab I: stâncile şi copacii se prăvăleau în neştire, de la înălţime, peste oştenii regelui, care scăpă deghizat în călugăr, în timp ce sosia sa regală fu ucisă. Dezastrul e ilustrat în Cronica pictată de la Viena, iar domnia trufaşului angevin, fu sortită eşecului, la Posada, locul de unde a pornit independenţa Ţării Româneşti.
|
|
Ultima actualizare ( duminicã, 11 aprilie 2010 )
|
|
|
Categorii 
