Mănăstirea Orata-loc de taină şi odihnă

Într-o epocă atee în care Hristos era alungat forţat din inimile românilor, iar aşezămintele de cult ortodox erau închise cu zel şi sârg de către autorităţile comuniste de atunci, puţine mănăstiri şi schituri răsăreau în zone izolate, ferite oarecum de prigoana roşie, un asemenea caz fiindu-ne dezvăluit într-o frumoasă monografie: „Mănăstirea Orata-loc de taină şi odihnă”, carte ce a văzut lumina tiparului, recent, la Editura suceveană George Tofan, fiind rodul muncii unui colectiv de trei autori: diacon Vasile Bârgovan, prof. Filon Lucău şi preot Viorel Lazăr, lucrare apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Prea puţin promovată, uitată în memoria contemporană şi poate, necunoscută pentru mulţi, chiar ca locaţie geografică, autorii redeschid spre cercetare un destin uitat: un om simplu, Traian Pomohaci, care, rămas văduv, în floarea vieţii, la numai 45 de ani, renunţă la toate bucuriile vieţii, închinând-şi viaţa lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, îmbrăcând rasa cinului monahal se dedică unui vis: construirea unei mănăstiri, într-o vreme plină de restricţii de tot felul, lăcaşul fiind situat în cătunul Orata, satul Botuş, comuna Fundu Moldovei . Deoarece materialul lemnos se gaseşte din belşug în natura sălbatică a zonei şi mănăstirea a fost clădită din lemn de pin, iar, pe 10 octombrie 1948 s-au început săpăturile pentru fundaţia aşezământului. Sfântul locaş a fost sfinţit la 26 septembrie 1954 de către vrednicul de pomenire Sebastian Rusan, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iar mănăstirea are hramul „Adormirea Maicii Domnului” (15 august). Strădaniile obştii de vieţuitori ai sfintei mănăstiri, ispitele vremilor trecute dar şi contemporane, lupta cu valurile şi vicisitudinile acestei vieţi trecătoare înspre Veşnicie, dar şi cadrul natural unic al zonei le veţi regăsi desigur în paginile monografiei, sperând să vă fie de un real folos duhovnicesc.

N.R.Pentru locuitorii municipiului reşedinţă de judeţ, se poate ajunge la Orata, din Câmpulung Moldovenesc pe DN17, 6km. spre Pojorâta, apoi ramificaţie spre dreapta către Fundu Moldovei şi apoi drum forestier.
Nu este singurul locaş ortodox din România zidit în acele vremuri tulburi…în general, aceste vetre de spiritualitate ortodoxă se zideau, de regulă, cu acordul tacit al autorităţilor vremii, în zone izolate şi greu accesibile, de preferinţă montane, nesupuse procesului de colectivizare forţată. Nu regimul Comunist a distrus B.O.R. ci regimul Fanariot şi, mai grav, cel Cuzist, căci, Alexandru-Ioan Cuza a interzis orice manifestare bisericească, el însuşi fiind mason convins din Loja Marelui Orient. Cuza, aşadar, crează conflictul dintre B.O.R şi statul român, vizibil şi în prezent. Deci, cel mai mare inamic al Bisericii Ortodoxe Române rămâne, din păcate, Alex. Ioan Cuza, deci nu Dej, nu Ceauşescu, ultimul, fiind ctitor al unei biserici din oraşul său natal, Scorniceşti.

La 4 km de Rădăuţi, se află o ctitorie ştefaniană unică în coronamentul de mănăstiri şi biserici zidite de vrednicul de pomenire voievod moldav, biserica cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci” (14 sept., n.red.), una dintre cele mai controversate construcţii eclesiastice din vremea domniei sale, poate pentru faptul că ea reprezintă adevăratul stil arhitectonic ştefanian şi nu cel pe care îl regăsim aparent la celelalte construcţii similare de atunci.

Ca detectiv istoric (profesie liberală în ţările spaţiului anglo-saxon, echivalentă la ei cu cea de criminalist la noi, n. red.) am pornit, aşadar, să fac o investigaţie pe cont propriu şi să văd de ce anume Ştefan cel Mare şi-a ridicat tocmai la Volovăţ o astfel de ctitorie, în jurul întrebării: Şi-a căutat voievodul o anumită origine maramureşană sau una de factură dinastică ori se considera, ca la Pătrăuţi, continuatorul basileilor de la Bizanţ?